Fotografii realizate de Teodora Cristiana Tudorașcu
joi, 14 mai 2015
O poveste despre o familie și despre un bunic (Câinele lui Dumnezeu și piciorul de scaun)
Dragi
Cititori,
Poate că mâine nu voi mai scrie, poate că mâine
glasul meu va fi mut ca un pește, iar aceste cuvinte vor fi ultimele mele
cuvinte pentru eternitate. Atunci aceste ultime vorbe vreau să fie o poveste -
povestea care m-a bântuit toată viața ca o umbră, care m-a amuzat și care face
parte din fiecare om din familia mea.
Totul
începe cu un băiat (bunicul în copilărie) pe care nu l-am cunoscut niciodată,
fiindcă a plecat prea devreme în brațele calde și moi ale Morții. Mulți îmi
spun că semăn cu el, nu neapărat fizic, cât mai mult moral, ca pasiuni și fire
(la fel cum semăn și cu celălalt bunic pe care, de asemenea, nu l-am întâlnit
niciodată). Ochii mei de pisică, ochii de pisică ai mamei sunt ochii lui verzi,
care s-au deschis de la o generație la alta. Înainte de a fi ai mei, ai mamei
și ai maturului cu fața ca o hârtie pe alocuri îndoită și cu păr alb, ochii au
aparținut feței sale de copil... apoi de adolescent.
Povestea mi-a fost spusă de mama, de bunica, de mătușa,
încât uneori tind să cred că este povestea noastră, a tuturor, nu doar a lui. E
povestea care dăinuie în ochii noștri și în îndârjirea, ambiția, visul, Zborul care au caracterizat mereu această familie.
Bunicul
meu (înainte de a fi bunic) a fost înscris la școala de tâmplărie din orașul cu
felinare, orașul Sărutului și al Păsării măiestre, al lui Brâncuși și al
sculpturii - Târgu-Jiu. Nu știu dacă atunci existau felinare sau insula, nu
știu dacă el vedea dincolo de apa Jiului o altă lume, dar uneori îmi place să
mi-l închipui dincolo de ea, privindu-mă așa cum eu încerc să îl privesc.
El
locuia într-o căsuță cu pridvor de lemn, în Curtișoara, citea sub o halângă
umbroasă și (îmi place să cred), desena primăvara viorelele care m-au
impresionat și pe mine.
Apoi tot peisajul s-a schimbat, când
a intrat la școala de tâmplari, după școala gimnazială terminată la Turcinești.
Lucrurile mergeau bine, până la primul examen practic.
Fiecare avea de realizat două
lucrări din bucățele de lemn de diferite dimensiuni. Poate că până atunci viața fusese frumoasă și cerul albastru ca o
peruzea - dar atunci totul s-a-ntunecat în mica mea lume - spune bunica mea
că așa ar fi povestit el pentru prima dată.
După ce o săptămână încercase zi de
zi să încropească ceva din bucățelele de lemn pe care le avea la dispoziție,
decide că nu e făcut pentru asta și că ar fi mai bine să renunțe. Renunțasem, renunțasem și pace bună. M-am
culcat și am lăsat lumea cu ale sale, dar pe mine gândurile și conștiința nu mă
lăsau în pace, spunea mama că i-ar fi povestit el în fața focului, într-un
an, când ea era mică și el, cu mâinile lui mari și lungi, gusta dintr-un
păhărel țuica din cazan.
A doua zi plecase la școală devreme,
a ajuns mult înainte de începerea orelor și s-a dus în parcul central, să
privească perindarea oamenilor, a lumii
bune, în costume elegante, în contrast cu vânzătoarele de flori arse de
soare și sărmane. Privea parcul și șuvoiul de lume care se scurgea dintr-o
parte în alta a aleii. Lumea era grăbită
și soarele - sus, mare și cald. Ochii îmi fugeau și am văzut o ramură de castan
ruptă într-o margine umbrită, ar fi spus el.
Omul cu ochii albaștri (străbunicul
meu) îi dăruise când începuse școala un briceag mic și argintiu. Atunci i-a
venit ideea - a sculptat cu vârful ascuțit, a tăiat, a rupt, ajungând la două
bucățele de lemn, una micuță și una mai mare și mai subțire. Un câine cu urechi
lungi s-ar fi așezat lângă banca pe care bunicul sculpta, iar el s-a aplecat,
l-a mângâiat și i-a dat un codru de pâine. Câinele i-a lins mâna de copil, iar
el l-a sculptat în bucățica mică de lemn. Când să-l termine, i-a tăiat din
greșeală o lăbuță. Câinele care îi fusese model nu s-a supărat, i-a lins mâna
pentru o ultimă dată și a plecat... Câinele
lui Dumnezeu! spunea bunicul când re-re-repovestea întâmplarea.
Din lemnul cel lung nu a mai avut ce
să facă, așa că l-a curățat, l-a rașchetat și l-a băgat în traistă.
Când a examinat profesorul lucrările, s-a uitat
strâmb la cățelul cel șchiop, apoi și-a așezat mai bine ochelarii pe nas și a
întrebat: Și asta ce e?, iar el,
bunul, a răspuns calm: Un picior de
scaun, tovarășe profesor.
Tovarășul s-a mai uitat o dată lung la
elevul cu ochi verzi și cu mâini subțiri, cu degete lungi, apoi a spus: Ești picat! Va trebui să iei lucrurile mai
în serios, nu să-ți bați joc de noi cu picioare de scaune... Auzi, picior de
scaun! Și câini mici și șchiopi!
Atunci bunicul a plecat, a ieșit pe Calea
Victoriei, care i se părea și mai mare și mai aglomerată decât de obicei (poate
din cauza lacrimilor lui). A strigat cât l-au ținut plămânii: Eu cu câinele ăsta șchiop și cu piciorul meu
de scaun mă și însor, dacă vreau! Asta-i averea mea!
Dragi cititori, ciudat este însă ce s-a
întâmplat, când a întâlnit-o pentru prima dată pe bunica. Și-a uitat câinele
șchiop pe o bancă, tot în Târgu-Jiu, în același parc, deja îndrăgit de el. O
fată cu ochi de cafea și cu obraji plini i-a amintit să nu-l uite.
S-au cunoscut abia mai târziu, peste
ani. După ce a pețit-o și s-au căsătorit, bunicul a venit la bunica acasă cu un
scaun mic în spate, cu trei picioare de lemn și i-a dat dintr-o traistă de elev
un cățel mic-mititel de lemn, fără o lăbuță (Câinele lui Dumnezeu!).
Așadar,
dragi cititori, cea din urmă poveste a mea despre Târgu-Jiu nu este nici o mare
lovitură pentru omenire, nici Marele și Monstruosul Adevăr despre lume și
conștiință, ci pur și simplu o istorisire despre un scaun de lemn (pe care am
copilărit și eu), despre un bunic pe care nu l-am cunoscut niciodată, despre un
câine șchiop, despre un tovarăș profesor, despre o mamă... despre o familie -
Familia Mea - și despre un oraș pe care îl iubesc atât de mult pentru ceea ce
este - Târgu-Jiu (eternul oraș cu felinare)...
Ioana Toloargă
Podul
Tata are foarte multe amintiri din copilăria sa dar dintre
toate una mi-a rămas în cap până în ziua de azi. Pe vremea când el era copil Târgu-Jiu
era foarte diferit de ceea ce este astăzi, în primul rând datorită aspectului.
Existau mai multe spații verzi iar parcul era un colț verde cu aer curat. Un
lucru care s-a schimbat radical din zilele acelea este Insulița. Când tata era
copil, Insulița era doar un mare spațiu verde iar singurul mod prin care se
putea ajunge acolo era pe un pod de lemn. Desigur, Podul Acela nu era cel mai
sigur lucru după cum și tata s-a convins mai târziu.
Totul începuse ca o zi obișnuită de vară pentru el: se
trezise, mâncase și ieșise afară să se joace cu prietenii. Marea parte a timpului
o petreceau aproape de casă, dar ziua asta urma să fie diferită pentru că
tocmai în aceea zi începuse Festivalul ce are loc în fiecare vară, chiar și în
ziua de astăzi.
Unul dintre prietenii tatei a luat inițiativa și a spus:
-Haideți să mergem și noi pe Insuliță, doar a început Festivalul!
Tuturor le-a surâs ideea așa că nu au stat mult pe gânduri
până să se hotărască. S-au adunat toți și au pornit spre Insuliță.
Pe drum plănuiau ce vor face acolo, adunau banii și
socoteau ce vor putea cumpăra sau spuneau diverse glume ce provocau un râs isteric
în rândul grupului.
Dintr-o dată unul dintre prietenii tatălui meu a spus în
glumă:
-Poate se rupe podul cu noi dacă mâncăm așa mult acolo.
Toți au început să râdă fără să se gândească că prietenul
lor se transformase în medium.
Au alergat fericiți spre Insuliță și au trecut podul ca și
când ar fi avut aripi în loc de picioare. Tata remarcase ceva ciudat în
legătură cu podul, i se părea că nu este ca de obicei, avea un sentiment că
ceva rău era pe cale să se întâmple însă ignorase total acel sentiment. Au
petrecut câteva ore pe insuliță, până când seara a început să se lase peste
oraș.
-Cred că este timpul să plecăm, a spus unul din ei când a
văzut că stelele apar una câte una pe cer.
Toți au fost de acord, așa că au mers în căutarea celorlalți
pentru a pleca spre casă. Au trecut podul iar tata a avut din nou acel
sentiment ciudat că ceva rău avea să se întâmple. Ajunși pe partea cealaltă
unul dintre ei și-a amintit ceva:
-Ahh, mi-am uitat pălăria acolo, trebuie neapărat să mă întorc
altfel mama se va supăra pe mine.
-Vrei să venim cu tine? a întrebat tata
-Nu e nevoie, mă întorc imediat.
Spunând aceasta a înaintat spre pod însă nu a mers mai mult
de 3 metri că podul s-a rupt iar prietenul tatălui meu a căzut în apă. În acel moment
panica i-a cuprins pe toți și nimeni nu a mai știut ce să facă numai tata a
reușit să își controleze emoțiile și a sărit în apă după prietenul lui. Din
fericire, prietenul tatălui meu știa să înoate așa că nimic rău nu i s-a întâmplat.
Într-un final au ajuns amândoi teferi la mal iar in jurul lor s-au adunat
ceilalți prieteni.
-Sunteți bine? au întrebat toți în același timp.
-Da, eu nu am nimic, dar tu? l-a întrebat tata pe prietenul
său.
-La fel ca tine. Mama îmi tot spunea că nu o să ajung nicăieri
cu uitatul meu. Țin să o contrazic, am ajuns în Jiu.
Toți au început să râdă și s-au îndreptat spre casă
fericiți că toți erau teferi.
Elena Andreea Brujac
miercuri, 13 mai 2015
Copilărie în Târgu-Jiu
Închizând
ochii, doamna profesoară respectată și iubită de astăzi se transpune în fetița
cu păr lung și cu o privire ageră de altădată. Se pare că imaginea dominantă în
gândurile acesteia când vine vorba de Târgu-Jiu este cea a clădirilor vechi și
impresionante și a străzilor prăfuite. Oamenii se agitau pe aceste străzi,
mânați de grijile zilnice și de programul pe care trebuiau să îl respecte.
Școlărița
noastră, îmbrăcată în uniformă și cu frumosul păr prins, își duce ghiozdanul
mult prea mare pentru ea. Alături de ea merge sora sa, doar cu un an mai mică,
îmbrăcată cu o uniformă asemănătoare. Cele două fete discută despre lecțiile de
la școală și merg liniștite spre casă. Odată ajunse, mănâncă și apoi se joacă o
jumătate de oră, o oră. Apoi, se apucă de teme și își învață lecțiile pentru
următoarea zi. Din nefericire, frica de a nu ști sau mai bine zis, de a nu fi
pedepsite din cauză că nu știu lecția este cea care le îndeamnă să învețe și nu
dorința de cunoaștere.
În
afară de această frică ce domnea în timpul temelor, doamna de astăzi își
amintește numeroasele vizite pe care le primea familia sa. Întoarsă de la
muncă, mama sa se apuca de gătit și pregătea un adevărat festin. Cele două
surori se ocupau de curățenie și aranjau toată casa. Vizitatorii veneau în
număr mare și de multe ori petrecerile se întindeau până târziu în noapte. Fetele
îi salutau pe invitați și după ce mâncau, se retrăgeau în camera lor, ascultând
zgomotul din camera alăturată. A doua zi trebuiau să curețe, alături de mama lor
întreaga încăpere. Surorilor le plăcea curățenia, toată casa ieșea lună din
mâinile lor pricepute. Măturau, ștergeau, spălau și aranjau tot ce se putea.
La
școală, acestea erau printre fruntașii clasei și toți profesorii le apreciau.
Doamna din fața mea povestește însă că tocmai din cauza profesorilor, acestea
se comportau uneori urât cu colegii lor mai slabi la învățătură. Profesorii le
apreciau și le lăudau pe ele și pe colegii lor care învățau, iar cu ceilalți se
comportau urât, îi jigneau și îi făceau și pe ceilalți copii să îi trateze cu
superioritate. Din această cauză, a avut loc o întâmplare nu tocmai plăcută.
Fiind lăsată responsabilă de ordinea și disciplina în clasă în lipsa
profesorului, fetița s-a comportat foarte urât cu unul din colegii săi mai
slabi la învățătură, iar acesta a ripostat la rândul lui, spunându-i ceva urât.
Aceasta spune că nu își amintește exact ce i-a spus, însă știe că l-a jignit pe
colegul ei. Acum își dă seama că a greșit și că atitudinea de atunci a
profesorilor o făcea să se creadă superioară. Doamna care-și retrăiește
copilăria în timp ce povestește spune că acest exemplu a făcut-o ca, în poziția
pe care o ocupă și în viață în general, să nu mai judece în funcție de
cunoștințe și de părerile generale. Astfel, o întâmplare aparent neînsemnată
din copilărie i-a construit o trăsătură de caracter care îi este foarte
apreciată.
Alte
imagini care îi vin în minte atunci când se gândește la copilărie sunt acelea
cu ea și sora sa jucându-se vesele în camera lor. Jocurile lor preferate erau
să-și imagineze că sunt doctorițe sau profesoare. Cel mai mult îi plăcea să se
joace „de-a doctorița”. De altfel, până a ajuns la facultate a crezut că asta o
să și devină. Se pare că celălalt joc i-a fost însă menit. Jucându-se „de-a
profesoarele”, una dintre ele trebuia să fie profesoara și cealaltă eleva.
Catalogul era nelipsit și păpușile mai mult sau mai puțin ascultătoare
constituiau grupul de elevi. Se pare că jocul din copilărie a ajuns jocul de zi
cu zi al femeii adulte din prezent. Un zâmbet trist înflorește pe buzele
acesteia în timp ce retrăiește micile bucurii ale copilăriei.
Personal,
cred că asta e povestea tuturor copiilor ajunși adulți. Jocurile din copilărie
ne formează într-un fel sau altul gândirea de adult. Uneori, acestea ajung să
se materializeze, transformându-se în realitate, iar alteori sunt doar niște
amintiri ale copiilor inocenți și fără griji, amintiri care îți dezvoltă
personalitatea. Este extrem de interesant să urmărești cum amintirile din
copilărie au creat adulții de astăzi și cum gândirea lor s-a schimbat și s-a
dezvoltat de la o perioadă a vieții la alta.
Maria Alexandra Costea
O pagină din copilărie...
Mă lupt
cu tine, timp! Războiește-te cu cineva pe măsura ta! Războiul nostru nu lasă în
urmă decât... praful copilăriei, praf de aur, neprețuit...
Iți mai amintești,
tu, cititorule, vremea în care de-a mama și de-a tata era doar o joacă, în care
bicicleta era mașina perfectă și locul banilor era ținut de frunze, flori sau
de dolarii din Monopoly?
Eu da! Îmi
amintesc și ah, ce mult aș vrea să mă întorc… dar merg înainte și mă lupt cu
tine, timp, nu te las să furi nimic din ce reprezintă frumusețea vieții!
Pantofii
de mireasă nu se poartă decât o dată în viață sau cel puțin… așa se spune! Am
fost fascinată de cei ai mamei... ea i-a purtat o singură dată, eu i-am purtat întreaga
mea copilărie, pe ascuns, bineînțeles. În lumea jocului totul e real și nimic
nu trebuie făcut de față cu adulții, aceasta e regula de aur a vârstei de aur.
Mă
gândesc la copilărie și mă pierd în detalii, parcă văd super mașina mea de lux,
o bicicletă care și-a pierdut roțile din cauza virajelor periculoase, din cauza
obstacolelor, a gropilor… văd păpușile aranjate ca la școală pentru că eu eram
doamna învățătoare, voiam să le fac să înțeleagă cum să scrie o compunere și
cum să rezolve problemele cu ajutorul desenelor, să fiu eu cea mai bună
profesoară și ele să fie elevele eminente…
TIMP, VINO ÎNAPOI!!! Îmi amintesc de câinele meu, căruia
i-am scris la un moment dat și o poveste, îmi amintesc
cum îl plimbam în coșul de la bicicletă, el era copilașul, eu mama cea bună ce
îi făcea mâncare și îi respecta toate năravurile și cel mai important îi luam apărarea
de câte ori era nevoie, eram noi doi contra tuturor.
Cu toate
acestea, cea mai frumoasă parte a copilăriei o reprezintă amintirile năzdrăvăniilor
făcute împreună cu prietena mea, cea mai bună prietenă a mea. Eram de nedespărțit!
Frumos ar fi ca toată lumea să aibă parte de cel puțin o singură prietenie cum a
fost a mea. O iubeam, Doamne, dar... am crescut și lucrurile s-au schimbat,
timpul ne-a îndepărtat încet.
Am fost căpitanii
unor bărcuțe de hârtie ce pluteau în voia sorții pe un pârâu, am așteptat o cireadă
de vaci să coboare dealul, am avut cea mai tare formație rock, în ciuda lipsei
de talent, am sărit orice gard posibil și încă multe alte nebunii... Îmi lipsește
totul atât de mult, de fiecare dată când mă apuc de tema la mate îmi dau seama
cât de mult am crescut, câte responsabilități au apărut și cât de greu începe
totul să devină…
Copilăria
trezește în oricine sentimentul de melancolie, este o lume de miracole și de
uimire, ,,singurul Paradis pierdut’’.
Monica-Teodora Scăunașu
Spiritul orașului
Ați
vrut să vă vorbesc despre trecut... Ați vrut să aflați ceva ce nu e ușor de
observat, să vedeți ceva ce nu se vede și v-am purtat în sufletul, în mintea,
în trecutul meu.
Dar trecutul declanșează mereu
prezentul, dragii mei cititori duminicali. Trecutul meu a născut Omul de azi.
Există într-un bloc, la periferia Târgu-Jiului,
într-un apartament la un etaj oarecare, un om despre care nu știți încă nimic.
Omul acesta există în aceste rânduri fiindcă există prezentul. O fată de 15
ani, cu părul blond-roșcat și cu ochii albaștri trece poate pe lângă voi în
troleu sau pe trotuare, se târăște pe lângă voi cu pașii ei mici în bocanci, cu
umbra ei cuibărită în asfalt... Și voi nu o vedeți, nu o auziți!
Haideți
să ne apropiem de ea, să auzim scrâșnetul ghetelor pe alei și să vedem îndârjirea
din ochii ei. Iese zilnic, sau aproape, din întunericul ei spre lumina voastră,
iar voi nu o vedeți, așa cum uneori o faceți cu Marile Adevăruri, cu mulți
dintre oamenii în afara celor care atârnă în sticlele din pereți. Poate că asta
nu se vede, dar ochii ei spun că nu se poate numi decât Ana (Ana Maria Găman).
Umbra ei nu scoate asta la iveală, dar de câțiva ani ea poartă un trecut greu în
spate - O poveste.
Am căutat fără să vreau și să știu
oameni ca ea toată viața - oameni care spun ceva și atunci când tac și sunt
ceva prin ei înșiși. Dar să revenim la ceea ce vă interesează, cititorii mei
obosiți, poate plictisiți, în goana voastră după Timp și după Fericire.
Ea locuiește în orașul meu cu
felinare, a copilărit aici, a simțit respirația lui Brâncuși în vânt, pe care
îl iubea în copilărie, când parcul i se părea atât de mare, infinit... Dar lumea ta e fericită doar atâta timp cât
tu ești fericit!
Orașul acesta a legănat-o în timp ce
bunica ei a crescut-o. Rădăcinile casei din Drăgoieni și ale apartamentului
unde crescuse s-au scurs pe sub pământ până la Masa Tăcerii, până la Coloana Infinitului,
astfel încât Ana s-a simțit mereu infinită când era cu bunica ei.
Numai că umbra lucrurilor care au
fost se răsfrânge peste ceea ce este și murdărește.
Până la 13 ani, Ana își dorea să devină
farmacistă în orașul cu felinare pentru a o face bine pe bunica bolnavă. Cât de
copil poți să fii și cât de adult poți deveni într-o noapte! Când eram mică, mă plimba cu căruțul de la
un capăt la altul al orașului, spune Ana. Inimile însă sunt atât de mari și
mor atât de ușor, ca și cum tot timpul din ele s-ar scurge pe pământ, secundă
cu secundă, până când Timpul inimii ar rămâne sărac, așa cum sunt oamenii.
Bunica ei avea o valvă înlocuită
printr-o operație și făcuse recent o intervenție, pentru cataractă. A murit de
două ori: o dată în brațele Anei, acasă, când ea a simțit că trebuie să o
salveze, dar i-a auzit inima ca un ceas vechi și mic oprindu-se, și o dată, la
spital, în aceeași dată de 6 septembrie 2012. O dată a murit pentru Ana… și o
dată pentru restul lumii.
Se spune că Moartea vede culori noi
pe cer atunci când ia un suflet și sunt sigură că ați fi vrut să știți ce culoare
avea cerul pentru ea și pentru Ana în ziua aceea și cât de rece era piatra
Porții Sărutului, cât de umed era pământul care o primea înapoi pe bunica Anei.
Dar ea nu-și amintește asta... nu-și amintește decât că nu mai ieșise de 5 zile
din casă și că o iubise. Pot să vă spun că se auzea zgomotul secundelor moarte
și poate că azurul avea culoarea ocrului, dar ce mai contează? Ce contează dacă
erau nori de făină sau ploaie? Ce mai contează dacă vrăbiile se agitau în aer?
Nu mai conta nici dacă brațul de piatră al Coloanei s-ar fi dărâmat și lumea ar
fi fost distrusă... lumea Anei era deja distrusă.
De atunci nu a mai vrut să devină farmacistă și
orașul i s-a părut mic, trist și urât. Poate că mai pierde uneori timpul în
oraș, încercând să uite - în cafenele și biblioteci întunecoase, în săli mici
și înghesuite de concerte rock.
Dar ziua și mai ales noaptea aceea o
bântuie: Eu credeam totuși că va putea fi
salvată, de asta am încercat să nu îmi pierd cumpătul, deși mă tot strângea de
mână și i se vedeau lacrimi în colțul ochilor... Când aud că vorbește cineva
despre moartea ei, pentru câteva secunde eu am convingerea că nu are cum să fie
moartă și apoi îmi amintesc totul și e la fel de zdruncinător ca și prima oară
când am aflat de asta, deși au trecut 2 ani de atunci. Mă simt ca și când aș fi
într-un vis care nu pare real, dar, după ce toată lumea vorbește despre el, îmi
dau seama că e singurul lucru palpabil din viața mea.
Trecutul înnegrește prezentul și face luminile
de pe insuliță să pălească.
Totuși povestea asta nu se compune doar din
lacrimi. În ciuda tragicului, Ana continuă să trăiască - Să Fie, dincolo de A
Supraviețui. Îi place să citească, în special cărți din biblioteca de la Drăgoieni,
îi place să fie singură uneori, să scrie și să cânte (e soprană în corul
liceului nostru, Spiru Haret).
În încheierea acestei povești vreau să vă spun
că orașul, Târgu-Jiul nostru, nu trebuie să fie urât pentru asta, pentru umbra
asta de tristețe și melancolie care îi înconjoară membrele răsfirate pe asfalt
și iarbă, sub mormanul de frunze căzute.
Povestea orașului se compune din toate aceste
mici povești ale fiecăruia dintre noi și de aceea îl iubim, de aceea locuim,
învățăm, venim aici - fiindcă de el ne leagă fire nevăzute.
În plus, după toate câte v-am spus, aș vrea
să-i spun și Anei ceva. Sunt sigură că în fiecare noapte, bunica ei coboară pe
treptele grele și reci ale Coloanei, din Cer, până la noi. Călătoreşte până la
ea şi o sărută de noapte-bună, apoi
reia traseul copilăriei, prin parcul care redevine infinit și se așează la Masă, ea făcând parte din tăcere... În zori se ridică ușor, se
uită în spate, ca și cum ar putea-o vedea pe Ana cea mică, pe care o ținuse de
mână și stinge felinarele de pe insulă. Apoi coboară, pe trepte nevăzute, prin
apă, Dincolo.
Bunica ta te iubește, Ana. Nu a murit
niciodată, ci e în spiritul acestui oraș.
Ioana Toloargă
Copilăria... eterna poveste
Alunecând
în capcana amintirilor, adulții se lasă ușor purtați de valul de sentimente
care îi inundă atunci când se gândesc la copilărie. Dacă ne întoarcem în timp
cu aproximativ 30 de ani, descoperim băiețelul care făcea tot felul de năzbâtii
și intra mereu în probleme, pentru ca acum să vedem un bărbat responsabil, care
nu se întreține doar pe sine ci are grijă și de familia sa.
Întorcându-ne
în timp, acesta povestește cu emoție în glas despre orașul de altădată, despre
acel Târgu-Jiu cu străzi pavate și clădiri impunătoare. Descoperim că
arhitectura orașului este ceea ce l-a fascinat întotdeauna pe băiețelul fără
griji, de altădată. Cuvintele sale ne fac să ne imaginăm un puști întorcându-se
de la școală, cu ghiozdanul în spate și îmbrăcat în uniformă, umblând pe
străzile orașului și examinând fiecare detaliu. Clădirile erau majoritatea mari
și peste tot se vedeau aceleași culori reci, care astăzi ne inspiră senzația de
vechi, care ne duc cu gândul la istorie și ne fac să ne întrebăm oare ce
întâmplări care poate au schimbat cursul istoriei s-au petrecut între pereții
lor. Dar băiețelul nu se gândea la așa ceva, el examina modelele de pe pereți,
era atent la toate formele de lemn ce împodobeau marginile și la sculpturile
care se găseau pe unii stâlpi.
Aceste
plimbări nu puteau dura însă prea mult. Mama îl aștepta acasă îngrijorată. Casa
părintească era foarte asemănătoare cu celelalte, dar o știa prea bine ca să îl
mai impresioneze. Totuși, bărbatul de acum are în minte pereții decorați cu
acele țesături cu modele tradiționale românești și paturile cu arcuri, paturi
ce erau atât de confortabile și atrăgătoare după o zi lungă la școală! Dar
patul trebuia să mai aștepte. Cei trei frați, doi băieți și o fată, se așezau
cuminți la masă împreună cu părinții lor. Mâncau liniștiți și aveau grijă să
termine totul din farfurie, altfel, pedeapsa nu întârzia să ajungă. Cu o soră
mai mare cuminte și care învață foarte bine și cu un frate mult prea mic pentru
a face prostii prea mari, rolul acesta îi revenea băiețelului neastâmpărat care
era „capul răutăților”.
După
ce mâncau, gândul neplăcut la temele pentru a doua zi apărea sâcâitor în mintea
sa. Totuși, ce era mai atrăgător: niște teme aiurite sau să se joace cu băieții
pe afară? Răspunsul este de la sine înțeles. Astfel, acesta își asuma rolul
copilului neastâmpărat și refuza să-și facă temele, eventual mai făcea și vreo
prostie pe acasă. Mama, furioasă, îl certa și se apropia să-i aplice o pedeapsă
pe măsură. Ce putea face pentru a scăpa? Putea fugi de acasă până când mama se
liniștea. Și ce să facă până seara când i se făcea foame și trebuia să se
întoarcă acasă? Se ducea la verișorul său, la fel de neastâmpărat și fugeau
amândoi să înoate, să se joace cu mingea cu ceilalți băieți sau multe alte
jocuri. Ziua parcă trecea totuși prea repede. Seara, mânat de foamea și
oboseala datorată alergării și jocului, cu capul plecat, era nevoit să se
întoarcă acasă și să-și primească pedeapsa. Oare o cină bogată și patul cald
meritau bătaia zdravănă care îl aștepta acasă? Cu siguranță, da! De altfel, în
atâtea ore, nici mama sa nu mai era atât de furioasă și deseori scăpa destul de
ușor. Se pare că metoda cu fuga era eficientă!
Cu
stomacul plin și bucuria amintirilor haioase de peste zi, fără griji și cu gândul
la noi pozne, băiețelul se cufunda în lumea viselor, a doua zi fiind gata să o
ia de la capăt.
Maria Alexandra Costea
Pagini din copilărie…
Având
în vedere copilăria minunată de care am avut parte m-am decis să aștern pe
câteva pagini de hârtie mici însemnări, gânduri, memorii care îmi trezesc
emoții puternice de fiecare dată când mi le reamintesc.
Am
copilărit în Târgu–Jiu, un oraș cu o istorie bogată, cu un tezaur folcloric și
artistic aparte, renumit și apreciat printre străini datorită bogățiilor
sale.
În mod
surprinzător viața dincolo de aparențe, viața locuitorilor este una liniștită,
ce domină prin simplitate și bunătate.
Târgu-Jiu
este locul unde m-am născut, am copilărit, am învățat, motive pentru care va
avea mereu un loc aparte în inima mea.
Când
mă gândesc la Târgu–Jiu îmi apar în minte experiențele personale, unice și speciale,
momentele amuzante alături de colegi și de familie, imaginea tomnatică a unei
străzi din cartier, centrul într-o zi de iarnă…
De
câte ori trec prin fața unei anumite cofetării îmi amintesc cu drag de fiecare
aniversare petrecută acolo, de fiecare întâlnire cu colegii. De câte ori trec
pe lângă fosta mea școală îmi aduc aminte cu lacrimi de fericire de fosta mea
clasă, de fiecare prostie pe care am făcut-o, de fiecare notă mică pe care am
obținut-o și de fiecare excursie în care am fost. Acum fiind o adevărată
liceeană, depășind stadiul de boboc și acomodându-mă cu toți profesorii pot
spune cu mâna pe inimă că liceul… ei bine… este o perioadă GREA. Dar din câte
am auzit cele mai grele experiențe sunt pe de o parte și cele mai frumoase.
Sunt mândră că peste câțiva ani, după ce o să termin liceul o să am cu ce să mă
mândresc. Mai este mult însă până atunci… multe note de luat, examene de dat,
concursuri de câștigat și prietenii de legat.
Să
vorbesc acum și despre imaginea orașului filtrată prin proprii mei ochi. Să mă
gândesc ce văd… o stradă liniștită într-o după-amiază caldă de toamnă… strada
copilăriei mele, cartierul în care locuiesc, văd apoi centrul orașului într-o
seară târzie de vară când mulțimile de tineri și copii dau viață fundalului
citadin… privită din ansamblu această imagine pare o variantă modernă a
tradiționalelor seri în care satele erau animate de chiuiturile și jocul
tinerilor. Mai văd teatrul, Parcul Central, insula orașului și imaginea Jiului
sub lumina asfințitului, mai văd de asemenea familia mea împreună, sora mea
jucându-se cu câinele, părinții și bunicii stau la masă, vorbind tare și râzând
din suflet și pe mine, fericită că am parte de astfel de momente.
Nu pot
să spun că Târgu-Jiu este cel mai minunat oraș din lume, însă în sufletul meu
este sinonim cuvântului acasă, omonim
cuvântului familie și antonimul
cuvântului răutate, este și mereu va
fi o parte a persoanei care am devenit, o parte a omului care pășește pe noi
meleaguri pornind dintr-o lume specială. Oricât de departe voi ajunge în viață,
mă voi lăsa purtată de inspirație, orice decizie voi lua, voi fi fericită că am
avut drept mentori niște oameni speciali.
Mereu
îmi voi aminti cu drag de acest oraș, de toate străzile și clădirile lui, de
toate persoanele dragi mie, în special de familia mea și voi fi mereu
recunoscătoare că am avut parte de o asemenea copilărie.
Andreea Bălăeț
CURCUBEUL
Mulți
ar spune că în Târgu-Jiu nu se întâmplă niciodată nimic, că totul este
plictisitor, că toți oamenii se cunosc între ei. Pe scurt, că totul este
previzibil. Eu țin să îi contrazic, lucrurile deosebite li se întâmplă
oamenilor ce știu să privească în jurul lor.
Am
destule amintiri deosebite din acest oraș, dar una mă face și acum să zâmbesc
când mă gândesc la ea.
Când
eram la grădiniță, mama obișnuia să mă ducă cât de des putea, la plimbare în
Parcul Central. Totul devenise o rutină pentru mine, dar într-o zi ceva s-a
schimbat. Am mers cu mama în parc ca de obicei, era o zi frumoasă, niciun nor
nu era pe cer. Cu toate acestea o femeie, care stătea cam la 3 bănci distanță
de noi, avea o umbrelă multicoloră deasupra capului. De ce ar fi avut o umbrelă
într-o zi în care nu era niciun nor pe cer? La vârsta aceea nu am dat mare
importanță acestui amănunt, dar acum mă gândesc că acea doamnă avea probleme cu
vederea.
Mama
se ridicase și încerca să îmi spună că e timpul să plecăm dar eu eram mult prea
captivată de umbrela colorată. Într-un final, mama a reușit să mă ridice de pe
bancă și deși m-am holbat la doamna aceea tot timpul, aceasta nici nu a
remarcat, sau poate a remarcat dar a hotărât că nu era exact persoana ce ar trebui
să judece întrucât ea avea o umbrelă deasupra capului, nu eu.
După ce
am plecat din Parcul Central am observat că nu mergem pe drumul obișnuit spre
casă așa că mi-am ridicat privirea către mama și am întrebat-o:
-De ce
nu mergem pe drumul nostru spre casă?
-Pentru
că nu mergem încă acasă.
-Dar
unde mergem?
-O să
vezi.
Drumul
pe care mergeam îmi era total străin, nu mai mersesem niciodată pe acolo și
habar nu aveam unde ar fi vrut mama să ajungem. După 10 minute de mers s-a
oprit în fața mea:
-E timpul
să închizi ochii.
-Și
dacă mă împiedic?
-O să
am eu grijă să nu te împiedici.
-Dar
dacă mă lovesc de cineva?
-Nu o
să te lovești de nimeni. Haide închide ochii.
Deja
devenea ciudat, mama mă duce pe un drum pe care nu am mai fost niciodată, într-un
loc secret și nici măcar nu mă lasă să văd pe unde merg, dacă am mai fi mers
încă 5 minute aș fi început să cred că mama e un agent dublu și a primit o
misiune fix în momentul în care era cu mine afară și pentru a-și proteja
identitatea secretă m-a pus să închid ochii. Ar fi avut sens. Din fericire, și
în același timp din păcate, mama s-a dovedit a fi doar mama, nu un agent secret
cu o identitate dublă.
După
10 minute de mers mi-a spus să deschid ochii. Cerul era plin de păsări de hârtie
multicolore, în mijlocul lor înălțându-se Coloana Infinitului. Era un peisaj
frumos, cerul albastru plin de pete colorate și în mijloc Coloana cea semeață.
-Păsări
colorate, i-am zis eu mamei.
-Adică
zmee, mi-a spus ea în timp ce scotea una din “păsările colorate” din geantă.
-E
pentru mine? am strigat eu entuziasmată.
-Exact,
acum haide să îl înălțăm, a spus mama.
Ne-am
dus pe un petec de iarbă liber și am început să montăm zmeul. După 5 minute în
care m-am zbenguit pe acolo încercând să îl ridic, într-un final am reușit. Vântul
a început să bată încet, fiind o vreme perfectă pentru înălțat zmeele. Cu toate
acestea, vremea asta perfectă nu a durat prea mult. Vântul a început să bată
foarte tare iar cerul nu a mai fost albastru. Toți cei care încercam să ne
înălțăm zmeele, împreună cu cei care au
reușit să facă acest lucru, am fugit să ne ascundem sub copaci pentru că ploaia
devenise un pericol iminent. Toată lumea se ascundea de ploaie sub copacii
stufoși, o singură persoană se plimba agale în jurul Coloanei, pe drumul de ieșire
din parc. Nu i-am văzut fața acelei persoane dar am recunoscut-o după umbrelă. Era
doamna cu umbrela multicoloră din parc. Să fi fost oare o coincidență că era
singura persoană care a avut umbrelă, care a prevăzut ploaia?
Exact înainte să iasă din parc, ploaia s-a oprit, la fel și
doamna cu umbrela multicoloră. Un curcubeu superb a apărut pe cer, toți ne
uitam la aceea frumusețe a naturii. Curând a început să dispară, dar înainte de
asta am vrut să văd în care parte a orașului se termina curcubeul. Se termina
tot în parc. Exact deasupra doamnei cu umbrela colorată. Abia atunci a observat
că o priveam, mi-a zâmbit și a plecat, odată
cu plecarea
ei a dispărut și curcubeul.
Elena Andreea Brujac
Despre mine în orașul cu felinare
A
fost odată ca niciodată o fetiță căreia îi plăceau plimbările lungi, pe
ninsoare... și felinarele ce se aprindeau în ceasuri târzii, când întunericul
înghițea orășelul. O fetiță micuță și dulce, ca o castană coaptă.
Dar poate că aceste rânduri fac
parte dintr-o altă poveste... Sau poate că, pur și simplu ea i-a lăsat loc acum
adolescentei cu tâmple umbrite de vise și gene lungi, poleite cu oboseala
vieții cotidiene.
Dar
uneori, doar uneori, fetița se întoarce, din adâncuri înghețate de vreme, din
tenebrele sufletului, iar adolescenta simte, gândește ca ea. Ajunge să vadă
prezentul prin ochii trecutului.
V-ar mira dacă v-aș spune că această
adolescentă sunt eu și că vreau să vă spun, odihnindu-mi pe hârtie gândurile,
povestea acestei fetițe, povestea copilăriei mele, legată strâns de orașul cu
felinare despre care vă ziceam mai sus, orașul lui Brâncuși, Târgu-Jiu.
Uneori, mă simțeam ca și cum
copilăria mea s-ar fi șters imediat ce a fost trăită. O simțeam atât de departe
și de înghețată în mine, încât cred că mi-ar lua sute de ani să ajung până la
ea și să o retrăiesc. Dar iată că să scriu despre ea mă face parcă din nou
copilul acelor zile.
Atunci, pe la patru ani, când
ajungeam în oraș, căci eu locuiesc în vecinătate, în Bumbești-Jiu, obișnuiam să
iau în brațe ,,piciorul” Porții Sărutului, să mă așez serioasă pe scaunele
care mărginesc aleea, prefăcându-mă că-s om mare, fumând sau stând picior peste
picior...
Îmi plăcea să merg în centru și să
alerg cu porumbeii. Era așa de frumos să-i văd zburând pe lângă mine, în
cercuri din ce în ce mai strâmte, încât aveam uneori impresia că mă ridic odată
cu ei și că voi putea, în sfârșit, să-mi fac primul zbor, să fiu în înalturi, de
unde voi putea vedea departe, tot mai
departe…
Îmi plăcea să stau, pur și simplu undeva și să ascult lumea: să ascult vântul, să ascult trosnetul crengilor în Parcul Central, să ascult conversațiile grăbite ale adulților, vântul să-mi înțepe fața, să aud respirația timpului prin fiecare clădire: prin zidurile bisericii Sfântului Nicolae, prin ușile închise și deschise ale micilor buticuri.
Îmi plăcea să stau, pur și simplu undeva și să ascult lumea: să ascult vântul, să ascult trosnetul crengilor în Parcul Central, să ascult conversațiile grăbite ale adulților, vântul să-mi înțepe fața, să aud respirația timpului prin fiecare clădire: prin zidurile bisericii Sfântului Nicolae, prin ușile închise și deschise ale micilor buticuri.
Alteori
îmi plăcea să merg toată ziua doar pe dalele de culoare roșie sau albă sau să
număr toți pașii pe care îi făceam în acea plimbare. Sunt lucruri atât de
mărunte și de firave, pe care atunci sufletul meu le strivea cu imensitatea atâtor
alte sentimente și de care azi mă agăț ca o oarbă în încercarea de A Trăi cu
adevărat, de A Fi, lucruri de care îmi aduc aminte cu atâta plăcere acum. Ele
sunt adevăratele mele amintiri.
Îmi
vin în minte azi atâtea lucruri ciudate, care mă lovesc, ca un val greu, ca o
perdea groasă trasă peste ochi, pe care timpul a presărat praf, tot mai mult
praf, împiedicându-mă să văd. O dată m-am pierdut într-un magazin din piața orașului
și am început să plâng. Altă dată, după ce îi obligasem pe părinți să mergem (mereu
când ajungeam în Târgu-Jiu) în magazinul Parângu, doar pentru a mă uita la
jucării, la cărțile cu copertă colorată sau pentru a urca de cât de multe ori se
putea, cu scările rulante în locul acela cald, unde mirosea mereu frumos, am
spus hotărât că atunci când voi fi mare voi cumpăra acest magazin.
Tatăl
meu îmi spunea uneori că, pentru el, orașul este special pentru că, în
copilărie ajungea acolo rar, doar la olimpiadele școlare și că-i plăcea mereu
să-și cumpere brânzoaice. Și azi, orașul are mirosul și gustul acela, aburii
calzi care pluteau în jurul lui pe atunci…
Ei bine, și eu am amintiri
asemănătoare. Atunci când am mai crescut, și eu veneam în oraș la concursuri și
olimpiade. Majoritatea erau iarna, iar orașul lucea sub noianul de zăpadă,
împodobit cu luminițe. Eu îl asociez emoțiilor de atunci, frigului, fulgilor pe
care îmi plăcea să-i iau în mână și să-i privesc, cu forma lor mică și
colțuroasă, cum se topesc… minuni atât de trecătoare! Văd orașul stând parcă
sub conducerea, în umbra și ocrotirea lui Tudor Vladimirescu, poate pentru că
portretul lui, tronând în capătul scărilor somptuoase din liceul care-i poartă
numele, m-a impresionat de atâtea ori.
Spre
exemplu, orașul și acest liceu, în special, au marcat existența mea de școlar,
căci prima mea experiență de olimpiadă națională a fost găzduită aici. Primele
emoții, primele aplauze la scenă deschisă, primul interviu pe care l-am dat… sunt
aici, în Târgu-Jiu.
Îmi
aduc aminte și de excursia organizată de Clubul Copiilor la Radio Tg-Jiu, când
am recitat noi, întreaga echipă, un colaj de versuri pentru mama, de 8 Martie
și cum am plâns atunci, pentru că, duși apoi în parcul copiilor, din centru și
simțindu-mă rău, nu m-am putut cățăra pe dinozauri. Țineți minte dinozaurii?
Doamne, ce mici și naive mi se par azi… și cât îi iubeam în copilărie!...
Azi
merg zilnic la Târgu-Jiu fiindcă am devenit elevă a Colegiului Național ,,Spiru Haret”. În fiecare zi privesc
în tăcere Poarta, Masa, Scaunele, pot să admir ploaia de frunze și
forfota oamenilor. Acum nici măcar claxoanele mașinilor sau frânele nu mă mai
trezesc din visarea, contemplarea timpului în formele spațiului. Bucuriile mele
sunt azi să mă plimb pe alei fără ca oamenii să mă cunoscă, să citesc în parc,
pe o bancă izolată sau să văd, noapte de noapte, luminile felinarelor de pe
Insuliță dublate de oglinda Jiului, ca o altă lume.
Îmi plac mult clădirile vechi, în
special cele cu obloane de lemn și pe care se cațără iedera, de parcă timpul
s-ar preschimba în ea și ar îmbogăți și înfrumuseța casa.
Ana Blandiana spunea că e atât de
important să te întorci în locurile cunoscute peste care a trecut timp ca să
vezi cât de mult te-ai schimbat tu însuți.
Oare fetița cu codițe și adolescenta
mai au ceva în comun?
Cu siguranță, amândouă iubim orașul
lui Brâncuși, cu liniștea, cu puritatea, dar mai ales cu lumina sa. Voi iubi
mereu orașul meu cu felinare!
Ioana Toloargă
Abonați-vă la:
Postări (Atom)