Pagini din copilărie…

Având în vedere copilăria minunată de care am avut parte m-am decis să aștern pe câteva pagini de hârtie mici însemnări, gânduri, memorii care îmi trezesc emoții puternice de fiecare dată când mi le reamintesc.

Am copilărit în Târgu–Jiu, un oraș cu o istorie bogată, cu un tezaur folcloric și artistic aparte, renumit și apreciat printre străini datorită bogățiilor sale. 

În mod surprinzător viața dincolo de aparențe, viața locuitorilor este una liniștită, ce domină prin simplitate și bunătate.

Târgu-Jiu este locul unde m-am născut, am copilărit, am învățat, motive pentru care va avea mereu un loc aparte în inima mea.

Când mă gândesc la Târgu–Jiu îmi apar în minte experiențele personale, unice și speciale, momentele amuzante alături de colegi și de familie, imaginea tomnatică a unei străzi din cartier, centrul într-o zi de iarnă…

De câte ori trec prin fața unei anumite cofetării îmi amintesc cu drag de fiecare aniversare petrecută acolo, de fiecare întâlnire cu colegii. De câte ori trec pe lângă fosta mea școală îmi aduc aminte cu lacrimi de fericire de fosta mea clasă, de fiecare prostie pe care am făcut-o, de fiecare notă mică pe care am obținut-o și de fiecare excursie în care am fost. Acum fiind o adevărată liceeană, depășind stadiul de boboc și acomodându-mă cu toți profesorii pot spune cu mâna pe inimă că liceul… ei bine… este o perioadă GREA. Dar din câte am auzit cele mai grele experiențe sunt pe de o parte și cele mai frumoase. Sunt mândră că peste câțiva ani, după ce o să termin liceul o să am cu ce să mă mândresc. Mai este mult însă până atunci… multe note de luat, examene de dat, concursuri de câștigat și prietenii de legat.

Să vorbesc acum și despre imaginea orașului filtrată prin proprii mei ochi. Să mă gândesc ce văd… o stradă liniștită într-o după-amiază caldă de toamnă… strada copilăriei mele, cartierul în care locuiesc, văd apoi centrul orașului într-o seară târzie de vară când mulțimile de tineri și copii dau viață fundalului citadin… privită din ansamblu această imagine pare o variantă modernă a tradiționalelor seri în care satele erau animate de chiuiturile și jocul tinerilor. Mai văd teatrul, Parcul Central, insula orașului și imaginea Jiului sub lumina asfințitului, mai văd de asemenea familia mea împreună, sora mea jucându-se cu câinele, părinții și bunicii stau la masă, vorbind tare și râzând din suflet și pe mine, fericită că am parte de astfel de momente.

Nu pot să spun că Târgu-Jiu este cel mai minunat oraș din lume, însă în sufletul meu este sinonim cuvântului acasă, omonim cuvântului familie și antonimul cuvântului răutate, este și mereu va fi o parte a persoanei care am devenit, o parte a omului care pășește pe noi meleaguri pornind dintr-o lume specială. Oricât de departe voi ajunge în viață, mă voi lăsa purtată de inspirație, orice decizie voi lua, voi fi fericită că am avut drept mentori niște oameni speciali.

Mereu îmi voi aminti cu drag de acest oraș, de toate străzile și clădirile lui, de toate persoanele dragi mie, în special de familia mea și voi fi mereu recunoscătoare că am avut parte de o asemenea copilărie.   

                                                            Andreea Bălăeț

Universul copilăriei (3)

                                                                           Maria Elena Munteanu

CURCUBEUL

Mulți ar spune că în Târgu-Jiu nu se întâmplă niciodată nimic, că totul este plictisitor, că toți oamenii se cunosc între ei. Pe scurt, că totul este previzibil. Eu țin să îi contrazic, lucrurile deosebite li se întâmplă oamenilor ce știu să privească în jurul lor.

Am destule amintiri deosebite din acest oraș, dar una mă face și acum să zâmbesc când mă gândesc la ea.

Când eram la grădiniță, mama obișnuia să mă ducă cât de des putea, la plimbare în Parcul Central. Totul devenise o rutină pentru mine, dar într-o zi ceva s-a schimbat. Am mers cu mama în parc ca de obicei, era o zi frumoasă, niciun nor nu era pe cer. Cu toate acestea o femeie, care stătea cam la 3 bănci distanță de noi, avea o umbrelă multicoloră deasupra capului. De ce ar fi avut o umbrelă într-o zi în care nu era niciun nor pe cer? La vârsta aceea nu am dat mare importanță acestui amănunt, dar acum mă gândesc că acea doamnă avea probleme cu vederea.

Mama se ridicase și încerca să îmi spună că e timpul să plecăm dar eu eram mult prea captivată de umbrela colorată. Într-un final, mama a reușit să mă ridice de pe bancă și deși m-am holbat la doamna aceea tot timpul, aceasta nici nu a remarcat, sau poate a remarcat dar a hotărât că nu era exact persoana ce ar trebui să judece întrucât ea avea o umbrelă deasupra capului, nu eu.

După ce am plecat din Parcul Central am observat că nu mergem pe drumul obișnuit spre casă așa că mi-am ridicat privirea către mama și am întrebat-o:

-De ce nu mergem pe drumul nostru spre casă?

-Pentru că nu mergem încă acasă.

-Dar unde mergem?

-O să vezi.

Drumul pe care mergeam îmi era total străin, nu mai mersesem niciodată pe acolo și habar nu aveam unde ar fi vrut mama să ajungem. După 10 minute de mers s-a oprit în fața mea:

-E timpul să închizi ochii.

-Și dacă mă împiedic?

-O să am eu grijă să nu te împiedici.

-Dar dacă mă lovesc de cineva?

-Nu o să te lovești de nimeni. Haide închide ochii.

Deja devenea ciudat, mama mă duce pe un drum pe care nu am mai fost niciodată, într-un loc secret și nici măcar nu mă lasă să văd pe unde merg, dacă am mai fi mers încă 5 minute aș fi început să cred că mama e un agent dublu și a primit o misiune fix în momentul în care era cu mine afară și pentru a-și proteja identitatea secretă m-a pus să închid ochii. Ar fi avut sens. Din fericire, și în același timp din păcate, mama s-a dovedit a fi doar mama, nu un agent secret cu o identitate dublă.

După 10 minute de mers mi-a spus să deschid ochii. Cerul era plin de păsări de hârtie multicolore, în mijlocul lor înălțându-se Coloana Infinitului. Era un peisaj frumos, cerul albastru plin de pete colorate și în mijloc Coloana cea semeață.

-Păsări colorate, i-am zis eu mamei.

-Adică zmee, mi-a spus ea în timp ce scotea una din “păsările colorate” din geantă.

-E pentru mine? am strigat eu entuziasmată.

-Exact, acum haide să îl înălțăm, a spus mama.

Ne-am dus pe un petec de iarbă liber și am început să montăm zmeul. După 5 minute în care m-am zbenguit pe acolo încercând să îl ridic, într-un final am reușit. Vântul a început să bată încet, fiind o vreme perfectă pentru înălțat zmeele. Cu toate acestea, vremea asta perfectă nu a durat prea mult. Vântul a început să bată foarte tare iar cerul nu a mai fost albastru. Toți cei care încercam să ne înălțăm  zmeele, împreună cu cei care au reușit să facă acest lucru, am fugit să ne ascundem sub copaci pentru că ploaia devenise un pericol iminent. Toată lumea se ascundea de ploaie sub copacii stufoși, o singură persoană se plimba agale în jurul Coloanei, pe drumul de ieșire din parc. Nu i-am văzut fața acelei persoane dar am recunoscut-o după umbrelă. Era doamna cu umbrela multicoloră din parc. Să fi fost oare o coincidență că era singura persoană care a avut umbrelă, care a prevăzut ploaia?

Exact înainte să iasă din parc, ploaia s-a oprit, la fel și doamna cu umbrela multicoloră. Un curcubeu superb a apărut pe cer, toți ne uitam la aceea frumusețe a naturii. Curând a început să dispară, dar înainte de asta am vrut să văd în care parte a orașului se termina curcubeul. Se termina tot în parc. Exact deasupra doamnei cu umbrela colorată. Abia atunci a observat că o priveam, mi-a zâmbit și a plecat, odată

cu plecarea ei a dispărut și curcubeul.

                                                                  Elena Andreea Brujac

Universul copilăriei (2)

                                                                                  Petruța Raluca Stănoiu

Despre mine în orașul cu felinare

          A fost odată ca niciodată o fetiță căreia îi plăceau plimbările lungi, pe ninsoare... și felinarele ce se aprindeau în ceasuri târzii, când întunericul înghițea orășelul. O fetiță micuță și dulce, ca o castană coaptă.

         Dar poate că aceste rânduri fac parte dintr-o altă poveste... Sau poate că, pur și simplu ea i-a lăsat loc acum adolescentei cu tâmple umbrite de vise și gene lungi, poleite cu oboseala vieții cotidiene.

        Dar uneori, doar uneori, fetița se întoarce, din adâncuri înghețate de vreme, din tenebrele sufletului, iar adolescenta simte, gândește ca ea. Ajunge să vadă prezentul prin ochii trecutului.

            V-ar mira dacă v-aș spune că această adolescentă sunt eu și că vreau să vă spun, odihnindu-mi pe hârtie gândurile, povestea acestei fetițe, povestea copilăriei mele, legată strâns de orașul cu felinare despre care vă ziceam mai sus, orașul lui Brâncuși, Târgu-Jiu.

            Uneori, mă simțeam ca și cum copilăria mea s-ar fi șters imediat ce a fost trăită. O simțeam atât de departe și de înghețată în mine, încât cred că mi-ar lua sute de ani să ajung până la ea și să o retrăiesc. Dar iată că să scriu despre ea mă face parcă din nou copilul acelor zile.

            Atunci, pe la patru ani, când ajungeam în oraș, căci eu locuiesc în vecinătate, în Bumbești-Jiu, obișnuiam să iau în brațe ,,piciorul” Porții Sărutului, să mă așez serioasă pe scaunele care mărginesc aleea, prefăcându-mă că-s om mare, fumând sau stând picior peste picior...

            Îmi plăcea să merg în centru și să alerg cu porumbeii. Era așa de frumos să-i văd zburând pe lângă mine, în cercuri din ce în ce mai strâmte, încât aveam uneori impresia că mă ridic odată cu ei și că voi putea, în sfârșit, să-mi fac primul zbor, să fiu în înalturi, de unde voi putea vedea departe, tot mai  

    departe…
          Îmi plăcea să stau, pur și simplu undeva și să ascult lumea: să ascult vântul, să ascult trosnetul crengilor în Parcul Central, să ascult conversațiile grăbite ale adulților, vântul să-mi înțepe fața, să aud respirația timpului prin fiecare clădire: prin zidurile bisericii Sfântului Nicolae, prin ușile închise și deschise ale micilor buticuri.

            Alteori îmi plăcea să merg toată ziua doar pe dalele de culoare roșie sau albă sau să număr toți pașii pe care îi făceam în acea plimbare. Sunt lucruri atât de mărunte și de firave, pe care atunci sufletul meu le strivea cu imensitatea atâtor alte sentimente și de care azi mă agăț ca o oarbă în încercarea de A Trăi cu adevărat, de A Fi, lucruri de care îmi aduc aminte cu atâta plăcere acum. Ele sunt adevăratele mele amintiri.

          Îmi vin în minte azi atâtea lucruri ciudate, care mă lovesc, ca un val greu, ca o perdea groasă trasă peste ochi, pe care timpul a presărat praf, tot mai mult praf, împiedicându-mă să văd. O dată m-am pierdut într-un magazin din piața orașului și am început să plâng. Altă dată, după ce îi obligasem pe părinți să mergem (mereu când ajungeam în Târgu-Jiu) în magazinul Parângu, doar pentru a mă uita la jucării, la cărțile cu copertă colorată sau pentru a urca de cât de multe ori se putea, cu scările rulante în locul acela cald, unde mirosea mereu frumos, am spus hotărât că atunci când voi fi mare voi cumpăra acest magazin.

            Tatăl meu îmi spunea uneori că, pentru el, orașul este special pentru că, în copilărie ajungea acolo rar, doar la olimpiadele școlare și că-i plăcea mereu să-și cumpere brânzoaice. Și azi, orașul are mirosul și gustul acela, aburii calzi care pluteau în jurul lui pe atunci…

      

            Ei bine, și eu am amintiri asemănătoare. Atunci când am mai crescut, și eu veneam în oraș la concursuri și olimpiade. Majoritatea erau iarna, iar orașul lucea sub noianul de zăpadă, împodobit cu luminițe. Eu îl asociez emoțiilor de atunci, frigului, fulgilor pe care îmi plăcea să-i iau în mână și să-i privesc, cu forma lor mică și colțuroasă, cum se topesc… minuni atât de trecătoare! Văd orașul stând parcă sub conducerea, în umbra și ocrotirea lui Tudor Vladimirescu, poate pentru că portretul lui, tronând în capătul scărilor somptuoase din liceul care-i poartă numele, m-a impresionat de atâtea ori.

            Spre exemplu, orașul și acest liceu, în special, au marcat existența mea de școlar, căci prima mea experiență de olimpiadă națională a fost găzduită aici. Primele emoții, primele aplauze la scenă deschisă, primul interviu pe care l-am dat… sunt aici, în Târgu-Jiu.

            Îmi aduc aminte și de excursia organizată de Clubul Copiilor la Radio Tg-Jiu, când am recitat noi, întreaga echipă, un colaj de versuri pentru mama, de 8 Martie și cum am plâns atunci, pentru că, duși apoi în parcul copiilor, din centru și simțindu-mă rău, nu m-am putut cățăra pe dinozauri. Țineți minte dinozaurii? Doamne, ce mici și naive mi se par azi… și cât îi iubeam în copilărie!...

            Azi merg zilnic la Târgu-Jiu fiindcă am devenit elevă a Colegiului Național ,,Spiru Haret”. În fiecare zi privesc în tăcere Poarta, Masa, Scaunele, pot să admir ploaia de frunze și forfota oamenilor. Acum nici măcar claxoanele mașinilor sau frânele nu mă mai trezesc din visarea, contemplarea timpului în formele spațiului. Bucuriile mele sunt azi să mă plimb pe alei fără ca oamenii să mă cunoscă, să citesc în parc, pe o bancă izolată sau să văd, noapte de noapte, luminile felinarelor de pe Insuliță dublate de oglinda Jiului, ca o altă lume.

            Îmi plac mult clădirile vechi, în special cele cu obloane de lemn și pe care se cațără iedera, de parcă timpul s-ar preschimba în ea și ar îmbogăți și înfrumuseța casa.

            Ana Blandiana spunea că e atât de important să te întorci în locurile cunoscute peste care a trecut timp ca să vezi cât de mult te-ai schimbat tu însuți.

            Oare fetița cu codițe și adolescenta mai au ceva în comun?

            Cu siguranță, amândouă iubim orașul lui Brâncuși, cu liniștea, cu puritatea, dar mai ales cu lumina sa. Voi iubi mereu orașul meu cu felinare!

                                                                           Ioana Toloargă

Universul copilăriei (1)

                                                                                                   Ariana Popescu

Copilărie în Târgu-Jiu

Târgu-Jiu, un oraș minunat care îmi trezește o mulțime de amintiri, orașul în care am crescut, în care am învățat să trăiesc intens chiar și cel mai mărunt lucru, în care am învățat să iubesc. Aici mi-am modelat personalitatea și am descoperit lucruri uimitoare, atât despre mine, cât și despre oamenii din jurul meu.

Părinții mei erau foarte ocupați când eram mică. Cred că și acum sunt, dar nu mai simt la fel de intens lipsa timpului petrecut cu ei. Din cauza programului lor foarte încărcat, m-am plimbat pe la trei grădinițe. Una era foarte aproape de blocul în care locuiam și părinților le era destul de ușor să mă ducă acolo, însă din cauza programului lor, trebuiau să plece de la muncă pentru a mă aduce acasă. Acest inconvenient a determinat mutarea la a doua grădiniță.

Cea de-a doua grădiniță era lângă școala unde lucrau părinții mei. La finalul programului mă luau și stăteam cu ei la ore. De obicei, mă lua mama, copiii ei mă îndrăgeau și le plăcea să-mi facă poftele. Ca orice copil, îmi doream să cresc, să mă fac „mare”. Mă așezam în prima bancă la orele mamei, profesoară de matematică. De obicei, o fată stătea cu mine și îmi dădea foi și un pix. Fascinată, mă uitam la tabla neagră cu semne albe atent conturate. După ce termina mama de explicat, convinsă că am înțeles totul, mă apucam să reproduc formele, cifrele și literele care dansau pe tablă. Nu prea înțelegeam de ce sunt litere și forme la matematică… din câte știam eu, limba asta străină se vorbea în cifre. Oricum, mânuțele mele nesigure reușeau să aștearnă pe foaia albă foarte puțin din explicațiile de pe tablă. Mama voia să-și continue lecția, iar elevii ei mă priveau distrați, alături de aceasta, scriind serioasă lecția. Cu greu reușea vreo elevă să mă înduplece să o las să-mi scrie ea, pentru ca mama să poată șterge tabla.

Când nu stăteam cu ea la ore, uneori mergeam la tata. Bineînțeles că și la orele lui eram atracția principală. Cine mai era atent la explicațiile lui când o fetiță cârlionțată cu ochii căprui se uita cu admirație și curiozitate la catalog sau la obiectele impunătoare de metal din jur?

Dacă părinții mei erau ocupați, nu era nicio problemă. Tot personalul școlii mă știa. Eram fetița care le lăuda pe „doamnele de la cantină”, fetița care era de mare ajutor croitoreselor și fără de care acestea nu nimereau niciodată să bage ața în ac, fetița pe care o știau cățeii din curtea școlii și care dădeau bucuroși din coadă atunci când mă vedeau, fetița care se ocupa de toate problemele de la Secretariat și era mâna dreaptă a Doamnei Director. Școala aceea era micul meu imperiu, în care îmi făceam de cap descoperind lucruri noi și în care îmi satisfăceam curiozitatea.

La această grădiniță am stat puțină vreme, deși vizitele la școala de lângă n-au încetat atâta timp cât părinții mei au lucrat acolo. Și acum merg uneori să mă plimb pe aleile pe care am căzut de atâtea ori. Îmi dau seama câte s-au schimbat, cât de mult m-am schimbat eu. Școala este aceeași, dar fascinația și inocența cu care o priveam au dispărut aproape complet. Deși mă cuprinde melancolia, plec mai departe pe străzile orașului, pe care acum le știu foarte bine.

Trec pe lângă cea de-a treia grădiniță la care am fost. Aceasta e foarte aproape de casa bunicilor, casa în care locuiesc acum alături de părinții mei. Bunicii s-au mutat la țară. Ah! Bunicii mei… atâta grijă au avut de mine… și acum au. De obicei, bunicul mă ducea la cea de-a treia grădiniță. Cel mai mult îmi plăcea iarna, pentru că atunci mă ducea pe săniuță. Era o adevărată aventură să zbor cu săniuța pe zăpada lucioasă. Eu râdeam cu gura până la urechi și bunicul alerga în fața mea, râzând și el, făcând săniuța să fugă. Cât de supărată eram când vedeam pe cineva făcând pârtie… „E zăpada mea! Cum o să mai meargă săniuța dacă îmi ia zăpada? Bunicule, oprește-i! E zăpada mea…” Bunicul mă consola spunând că o să-i certe pe oamenii cei răi care îmi luau zăpada și eu începeam să râd din nou văzându-l pe bunicul meu atât de amuzat.

Orașul mi se părea uluitor de mare pe atunci. Totul mi se părea impunător și măreț când eram mică. Poate e ceva specific vârstei, poate trăiam eu foarte intens totul. Când mă întorceam de la grădiniță, bunica mă aștepta cu mâncare caldă și cu ceva dulce pregătit special pentru mine. Dacă nu erau foarte ocupați, părinții mei veneau și ei să mănânce cu noi și poate să mă ia „acasă”. Ce cuvânt ciudat…unde era acasă? Eu aveam două case. Una era la bloc, unde stăteam cu părinții mei și cu toate jucăriile mele. Dar tot acasă era și la bunicii mei. Aici eram mai liberă, aveam o curte mare, spațiu unde să alerg. Cred că uneori preferam casa bunicilor în locul apartamentului. La bunici aveam chiar și un leagăn! Oh! Și nucul acela mare, mare, sub care stăteam toată ziua atunci când frunzele se colorau în arămiu și simțeam că a venit toamna, așteptând să cadă vreo nucă. Și cățelul! Cățelul cu care mă jucam mereu, cu care mă tăvăleam pe iarbă și care era mai înalt decât mine dacă se ridica în două labe. Toată copilăria, și chiar și acum, când scriu, am fost înconjurată de animale iubitoare și adorabile. Pisica de lângă mine mă privește aprobator, îndemnându-mă să scriu mai departe.

După ce mă jucam și îmi epuizam energia, ceea ce se întâmpla foarte rar de altfel, mă rugam de bunica să mă ducă în „parcul cel mare”. După multe rugăminți, dacă nu era prea târziu, bunica mă trimitea să mă îmbrac frumos ca să mergem la plimbare. Ajungeam repede și când intram în parc aveam aceeași senzație pe care o am și acum: o pădure în miniatură, plină de viață, frumusețe, căldură și iubire. Schimbarea nu a apărut nici la parc, așa cum nu a apărut nici la școală. Schimbarea a venit la mine, nu mai văd parcul atât de măreț și nu mi se mai pare că m-aș putea pierde în el. Uitându-mă la copacii impunători mă minunam cum se poate să avem o pădure atât de aproape de jungla orașului. Băncuțele pe care bunica mea le găsea destul de atrăgătoare și pe care abia aștepta să se așeze, eu nici nu le vedeam. Alergam și râdeam și descopeream lucruri noi, curiozitatea împingându-mă și la lovituri și julituri, pe care pupicul magic al bunicii le vindeca. Pupicul ei vindeca orice, uneori am impresia că și acum poate. Când o vizitez alături de părinții mei în weekend pe ea și pe bunicul, aceleași mirosuri îmbietoare și același pupic dulce mă așteaptă în pragul casei. Dar acum, sunt mult mai înaltă ca ea. Acum eu o iau în brațe și o pup, eu o fac să zâmbească și să uite de grijile bătrâneții pentru câteva clipe.

Nu e ciudat și fascinant? Cum din copii care priveau totul cu admirație și o curiozitate greu de satisfăcut am ajuns să trecem pe lângă locurile unde am copilărit fără să mai vedem detaliile care ne atrăgeau atenția când eram mici. Acum privim altfel lucrurile și de cele mai multe ori nu trăim la fel de intens bucuriile vieții. În schimb, ne atrag atenția grijile și problemele și uităm să zâmbim când vedem o pasăre hrănindu-și puii, nu remarcăm cățelul care și-a făcut jucărie dintr-un băț găsit întâmplător, nu ne mai bucurăm de mângâierea razelor soarelui și nici de mușcăturile fulgilor de zăpadă pe obrajii noștri. Ceea ce ni se părea atât de măreț atunci, acum ni se pare atât de comun. Râdem când ne amintim gândirea noastră de atunci: fiecare țară e pe un continent diferit și e foarte greu să ajungi acolo, ne-a adus barza și ne-a lăsat plângând la ușa părinților, orașul sau satul nostru natal era cel mai mare și cel mai cunoscut în lume, dacă nu ești cuminte, Moș Crăciun o să fie atât de dezamăgit încât n-o să ne mai aducă jucării, mami și tati știu totul și orice întrebare le pui, vor ști să te lămurească. Lista poate continua și, pe mine cel puțin, mă va face mereu sa zâmbesc, amintindu-mi de inocența cu care priveam viața și tot ce mă înconjura.

Unele lucruri nu s-au schimbat deloc, altele s-au schimbat foarte puțin. Schimbarea majoră s-a produs însă în mine, în gândirea mea, în stilul meu de viață. Am învățat atât de multe! Și vai! Câte mai am de învățat… am viața înainte și peste 10-15-20 de ani îmi voi aminti de mine cea de acum. Probabil voi zâmbi cu tristețe, ca și acum, realizând câte s-au schimbat… în mine.  

                                                                     Maria Alexandra Costea