Alunecând
în capcana amintirilor, adulții se lasă ușor purtați de valul de sentimente
care îi inundă atunci când se gândesc la copilărie. Dacă ne întoarcem în timp
cu aproximativ 30 de ani, descoperim băiețelul care făcea tot felul de năzbâtii
și intra mereu în probleme, pentru ca acum să vedem un bărbat responsabil, care
nu se întreține doar pe sine ci are grijă și de familia sa.
Întorcându-ne
în timp, acesta povestește cu emoție în glas despre orașul de altădată, despre
acel Târgu-Jiu cu străzi pavate și clădiri impunătoare. Descoperim că
arhitectura orașului este ceea ce l-a fascinat întotdeauna pe băiețelul fără
griji, de altădată. Cuvintele sale ne fac să ne imaginăm un puști întorcându-se
de la școală, cu ghiozdanul în spate și îmbrăcat în uniformă, umblând pe
străzile orașului și examinând fiecare detaliu. Clădirile erau majoritatea mari
și peste tot se vedeau aceleași culori reci, care astăzi ne inspiră senzația de
vechi, care ne duc cu gândul la istorie și ne fac să ne întrebăm oare ce
întâmplări care poate au schimbat cursul istoriei s-au petrecut între pereții
lor. Dar băiețelul nu se gândea la așa ceva, el examina modelele de pe pereți,
era atent la toate formele de lemn ce împodobeau marginile și la sculpturile
care se găseau pe unii stâlpi.
Aceste
plimbări nu puteau dura însă prea mult. Mama îl aștepta acasă îngrijorată. Casa
părintească era foarte asemănătoare cu celelalte, dar o știa prea bine ca să îl
mai impresioneze. Totuși, bărbatul de acum are în minte pereții decorați cu
acele țesături cu modele tradiționale românești și paturile cu arcuri, paturi
ce erau atât de confortabile și atrăgătoare după o zi lungă la școală! Dar
patul trebuia să mai aștepte. Cei trei frați, doi băieți și o fată, se așezau
cuminți la masă împreună cu părinții lor. Mâncau liniștiți și aveau grijă să
termine totul din farfurie, altfel, pedeapsa nu întârzia să ajungă. Cu o soră
mai mare cuminte și care învață foarte bine și cu un frate mult prea mic pentru
a face prostii prea mari, rolul acesta îi revenea băiețelului neastâmpărat care
era „capul răutăților”.
După
ce mâncau, gândul neplăcut la temele pentru a doua zi apărea sâcâitor în mintea
sa. Totuși, ce era mai atrăgător: niște teme aiurite sau să se joace cu băieții
pe afară? Răspunsul este de la sine înțeles. Astfel, acesta își asuma rolul
copilului neastâmpărat și refuza să-și facă temele, eventual mai făcea și vreo
prostie pe acasă. Mama, furioasă, îl certa și se apropia să-i aplice o pedeapsă
pe măsură. Ce putea face pentru a scăpa? Putea fugi de acasă până când mama se
liniștea. Și ce să facă până seara când i se făcea foame și trebuia să se
întoarcă acasă? Se ducea la verișorul său, la fel de neastâmpărat și fugeau
amândoi să înoate, să se joace cu mingea cu ceilalți băieți sau multe alte
jocuri. Ziua parcă trecea totuși prea repede. Seara, mânat de foamea și
oboseala datorată alergării și jocului, cu capul plecat, era nevoit să se
întoarcă acasă și să-și primească pedeapsa. Oare o cină bogată și patul cald
meritau bătaia zdravănă care îl aștepta acasă? Cu siguranță, da! De altfel, în
atâtea ore, nici mama sa nu mai era atât de furioasă și deseori scăpa destul de
ușor. Se pare că metoda cu fuga era eficientă!
Cu
stomacul plin și bucuria amintirilor haioase de peste zi, fără griji și cu gândul
la noi pozne, băiețelul se cufunda în lumea viselor, a doua zi fiind gata să o
ia de la capăt.
Maria Alexandra Costea
