Podul

Tata are foarte multe amintiri din copilăria sa dar dintre toate una mi-a rămas în cap până în ziua de azi. Pe vremea când el era copil Târgu-Jiu era foarte diferit de ceea ce este astăzi, în primul rând datorită aspectului. Existau mai multe spații verzi iar parcul era un colț verde cu aer curat. Un lucru care s-a schimbat radical din zilele acelea este Insulița. Când tata era copil, Insulița era doar un mare spațiu verde iar singurul mod prin care se putea ajunge acolo era pe un pod de lemn. Desigur, Podul Acela nu era cel mai sigur lucru după cum și tata s-a convins mai târziu.

Totul începuse ca o zi obișnuită de vară pentru el: se trezise, mâncase și ieșise afară să se joace cu prietenii. Marea parte a timpului o petreceau aproape de casă, dar ziua asta urma să fie diferită pentru că tocmai în aceea zi începuse Festivalul ce are loc în fiecare vară, chiar și în ziua de astăzi.

Unul dintre prietenii tatei a luat inițiativa și a spus:

-Haideți să mergem și noi pe Insuliță, doar a început Festivalul!

Tuturor le-a surâs ideea așa că nu au stat mult pe gânduri până să se hotărască. S-au adunat toți și au pornit spre Insuliță.

Pe drum plănuiau ce vor face acolo, adunau banii și socoteau ce vor putea cumpăra sau spuneau diverse glume ce provocau un râs isteric în rândul grupului.

Dintr-o dată unul dintre prietenii tatălui meu a spus în glumă:

-Poate se rupe podul cu noi dacă mâncăm așa mult acolo.

Toți au început să râdă fără să se gândească că prietenul lor se transformase în medium.

Au alergat fericiți spre Insuliță și au trecut podul ca și când ar fi avut aripi în loc de picioare. Tata remarcase ceva ciudat în legătură cu podul, i se părea că nu este ca de obicei, avea un sentiment că ceva rău era pe cale să se întâmple însă ignorase total acel sentiment. Au petrecut câteva ore pe insuliță, până când seara a început să se lase peste oraș.

-Cred că este timpul să plecăm, a spus unul din ei când a văzut că stelele apar una câte una pe cer.

Toți au fost de acord, așa că au mers în căutarea celorlalți pentru a pleca spre casă. Au trecut podul iar tata a avut din nou acel sentiment ciudat că ceva rău avea să se întâmple. Ajunși pe partea cealaltă unul dintre ei și-a amintit ceva:

-Ahh, mi-am uitat pălăria acolo, trebuie neapărat să mă întorc altfel mama se va supăra pe mine.

-Vrei să venim cu tine? a întrebat tata

-Nu e nevoie, mă întorc imediat.

Spunând aceasta a înaintat spre pod însă nu a mers mai mult de 3 metri că podul s-a rupt iar prietenul tatălui meu a căzut în apă. În acel moment panica i-a cuprins pe toți și nimeni nu a mai știut ce să facă numai tata a reușit să își controleze emoțiile și a sărit în apă după prietenul lui. Din fericire, prietenul tatălui meu știa să înoate așa că nimic rău nu i s-a întâmplat. Într-un final au ajuns amândoi teferi la mal iar in jurul lor s-au adunat ceilalți prieteni.

-Sunteți bine? au întrebat toți în același timp.

-Da, eu nu am nimic, dar tu? l-a întrebat tata pe prietenul său.

-La fel ca tine. Mama îmi tot spunea că nu o să ajung nicăieri cu uitatul meu. Țin să o contrazic, am ajuns în Jiu.

Toți au început să râdă și s-au îndreptat spre casă fericiți că toți erau teferi.

                                                           Elena Andreea Brujac

Universul copilăriei (7)

                                        Fotografii realizate de Teodora Cristiana Tudorașcu

Copilărie în Târgu-Jiu

Închizând ochii, doamna profesoară respectată și iubită de astăzi se transpune în fetița cu păr lung și cu o privire ageră de altădată. Se pare că imaginea dominantă în gândurile acesteia când vine vorba de Târgu-Jiu este cea a clădirilor vechi și impresionante și a străzilor prăfuite. Oamenii se agitau pe aceste străzi, mânați de grijile zilnice și de programul pe care trebuiau să îl respecte.

Școlărița noastră, îmbrăcată în uniformă și cu frumosul păr prins, își duce ghiozdanul mult prea mare pentru ea. Alături de ea merge sora sa, doar cu un an mai mică, îmbrăcată cu o uniformă asemănătoare. Cele două fete discută despre lecțiile de la școală și merg liniștite spre casă. Odată ajunse, mănâncă și apoi se joacă o jumătate de oră, o oră. Apoi, se apucă de teme și își învață lecțiile pentru următoarea zi. Din nefericire, frica de a nu ști sau mai bine zis, de a nu fi pedepsite din cauză că nu știu lecția este cea care le îndeamnă să învețe și nu dorința de cunoaștere.

În afară de această frică ce domnea în timpul temelor, doamna de astăzi își amintește numeroasele vizite pe care le primea familia sa. Întoarsă de la muncă, mama sa se apuca de gătit și pregătea un adevărat festin. Cele două surori se ocupau de curățenie și aranjau toată casa. Vizitatorii veneau în număr mare și de multe ori petrecerile se întindeau până târziu în noapte. Fetele îi salutau pe invitați și după ce mâncau, se retrăgeau în camera lor, ascultând zgomotul din camera alăturată. A doua zi trebuiau să curețe, alături de mama lor întreaga încăpere. Surorilor le plăcea curățenia, toată casa ieșea lună din mâinile lor pricepute. Măturau, ștergeau, spălau și aranjau tot ce se putea.

La școală, acestea erau printre fruntașii clasei și toți profesorii le apreciau. Doamna din fața mea povestește însă că tocmai din cauza profesorilor, acestea se comportau uneori urât cu colegii lor mai slabi la învățătură. Profesorii le apreciau și le lăudau pe ele și pe colegii lor care învățau, iar cu ceilalți se comportau urât, îi jigneau și îi făceau și pe ceilalți copii să îi trateze cu superioritate. Din această cauză, a avut loc o întâmplare nu tocmai plăcută. Fiind lăsată responsabilă de ordinea și disciplina în clasă în lipsa profesorului, fetița s-a comportat foarte urât cu unul din colegii săi mai slabi la învățătură, iar acesta a ripostat la rândul lui, spunându-i ceva urât. Aceasta spune că nu își amintește exact ce i-a spus, însă știe că l-a jignit pe colegul ei. Acum își dă seama că a greșit și că atitudinea de atunci a profesorilor o făcea să se creadă superioară. Doamna care-și retrăiește copilăria în timp ce povestește spune că acest exemplu a făcut-o ca, în poziția pe care o ocupă și în viață în general, să nu mai judece în funcție de cunoștințe și de părerile generale. Astfel, o întâmplare aparent neînsemnată din copilărie i-a construit o trăsătură de caracter care îi este foarte apreciată.

Alte imagini care îi vin în minte atunci când se gândește la copilărie sunt acelea cu ea și sora sa jucându-se vesele în camera lor. Jocurile lor preferate erau să-și imagineze că sunt doctorițe sau profesoare. Cel mai mult îi plăcea să se joace „de-a doctorița”. De altfel, până a ajuns la facultate a crezut că asta o să și devină. Se pare că celălalt joc i-a fost însă menit. Jucându-se „de-a profesoarele”, una dintre ele trebuia să fie profesoara și cealaltă eleva. Catalogul era nelipsit și păpușile mai mult sau mai puțin ascultătoare constituiau grupul de elevi. Se pare că jocul din copilărie a ajuns jocul de zi cu zi al femeii adulte din prezent. Un zâmbet trist înflorește pe buzele acesteia în timp ce retrăiește micile bucurii ale copilăriei.

Personal, cred că asta e povestea tuturor copiilor ajunși adulți. Jocurile din copilărie ne formează într-un fel sau altul gândirea de adult. Uneori, acestea ajung să se materializeze, transformându-se în realitate, iar alteori sunt doar niște amintiri ale copiilor inocenți și fără griji, amintiri care îți dezvoltă personalitatea. Este extrem de interesant să urmărești cum amintirile din copilărie au creat adulții de astăzi și cum gândirea lor s-a schimbat și s-a dezvoltat de la o perioadă a vieții la alta.

                                                             Maria Alexandra Costea

O pagină din copilărie...

Mă lupt cu tine, timp! Războiește-te cu cineva pe măsura ta! Războiul nostru nu lasă în urmă decât... praful copilăriei, praf de aur, neprețuit...

Iți mai amintești, tu, cititorule, vremea în care de-a mama și de-a tata era doar o joacă, în care bicicleta era mașina perfectă și locul banilor era ținut de frunze, flori sau de dolarii din Monopoly?

Eu da! Îmi amintesc și ah, ce mult aș vrea să mă întorc… dar merg înainte și mă lupt cu tine, timp, nu te las să furi nimic din ce reprezintă frumusețea vieții!

Pantofii de mireasă nu se poartă decât o dată în viață sau cel puțin… așa se spune! Am fost fascinată de cei ai mamei... ea i-a purtat o singură dată, eu i-am purtat întreaga mea copilărie, pe ascuns, bineînțeles. În lumea jocului totul e real și nimic nu trebuie făcut de față cu adulții, aceasta e regula de aur a vârstei de aur.

Mă gândesc la copilărie și mă pierd în detalii, parcă văd super mașina mea de lux, o bicicletă care și-a pierdut roțile din cauza virajelor periculoase, din cauza obstacolelor, a gropilor… văd păpușile aranjate ca la școală pentru că eu eram doamna învățătoare, voiam să le fac să înțeleagă cum să scrie o compunere și cum să rezolve problemele cu ajutorul desenelor, să fiu eu cea mai bună profesoară și ele să fie elevele eminente…

TIMP, VINO ÎNAPOI!!! Îmi amintesc de câinele meu, căruia

i-am scris la un moment dat și o poveste, îmi amintesc cum îl plimbam în coșul de la bicicletă, el era copilașul, eu mama cea bună ce îi făcea mâncare și îi respecta toate năravurile și cel mai important îi luam apărarea de câte ori era nevoie, eram noi doi contra tuturor.

Cu toate acestea, cea mai frumoasă parte a copilăriei o reprezintă amintirile năzdrăvăniilor făcute împreună cu prietena mea, cea mai bună prietenă a mea. Eram de nedespărțit! Frumos ar fi ca toată lumea să aibă parte de cel puțin o singură prietenie cum a fost a mea. O iubeam, Doamne, dar... am crescut și lucrurile s-au schimbat, timpul ne-a îndepărtat încet.

Am fost căpitanii unor bărcuțe de hârtie ce pluteau în voia sorții pe un pârâu, am așteptat o cireadă de vaci să coboare dealul, am avut cea mai tare formație rock, în ciuda lipsei de talent, am sărit orice gard posibil și încă multe alte nebunii... Îmi lipsește totul atât de mult, de fiecare dată când mă apuc de tema la mate îmi dau seama cât de mult am crescut, câte responsabilități au apărut și cât de greu începe totul să devină…

Copilăria trezește în oricine sentimentul de melancolie, este o lume de miracole și de uimire, ,,singurul Paradis pierdut’’.    

                                                      Monica-Teodora Scăunașu                                        

Universul copilăriei (6)

                                                                               Ciprian Neicuțescu

Spiritul orașului

           Ați vrut să vă vorbesc despre trecut... Ați vrut să aflați ceva ce nu e ușor de observat, să vedeți ceva ce nu se vede și v-am purtat în sufletul, în mintea, în trecutul meu.

            Dar trecutul declanșează mereu prezentul, dragii mei cititori duminicali. Trecutul meu a născut Omul de azi.

            Există într-un bloc, la periferia Târgu-Jiului, într-un apartament la un etaj oarecare, un om despre care nu știți încă nimic. Omul acesta există în aceste rânduri fiindcă există prezentul. O fată de 15 ani, cu părul blond-roșcat și cu ochii albaștri trece poate pe lângă voi în troleu sau pe trotuare, se târăște pe lângă voi cu pașii ei mici în bocanci, cu umbra ei cuibărită în asfalt... Și voi nu o vedeți, nu o auziți!

       Haideți să ne apropiem de ea, să auzim scrâșnetul ghetelor pe alei și să vedem îndârjirea din ochii ei. Iese zilnic, sau aproape, din întunericul ei spre lumina voastră, iar voi nu o vedeți, așa cum uneori o faceți cu Marile Adevăruri, cu mulți dintre oamenii în afara celor care atârnă în sticlele din pereți. Poate că asta nu se vede, dar ochii ei spun că nu se poate numi decât Ana (Ana Maria Găman). Umbra ei nu scoate asta la iveală, dar de câțiva ani ea poartă un trecut greu în spate - O poveste.

            Am căutat fără să vreau și să știu oameni ca ea toată viața - oameni care spun ceva și atunci când tac și sunt ceva prin ei înșiși. Dar să revenim la ceea ce vă interesează, cititorii mei obosiți, poate plictisiți, în goana voastră după Timp și după Fericire.

         Ea locuiește în orașul meu cu felinare, a copilărit aici, a simțit respirația lui Brâncuși în vânt, pe care îl iubea în copilărie, când parcul i se părea atât de mare, infinit... Dar lumea ta e fericită doar atâta timp cât tu ești fericit!

            Orașul acesta a legănat-o în timp ce bunica ei a crescut-o. Rădăcinile casei din Drăgoieni și ale apartamentului unde crescuse s-au scurs pe sub pământ până la Masa Tăcerii, până la Coloana Infinitului, astfel încât Ana s-a simțit mereu infinită când era cu bunica ei.

         Numai că umbra lucrurilor care au fost se răsfrânge peste ceea ce este și murdărește.

            Până la 13 ani, Ana își dorea să devină farmacistă în orașul cu felinare pentru a o face bine pe bunica bolnavă. Cât de copil poți să fii și cât de adult poți deveni într-o noapte! Când eram mică, mă plimba cu căruțul de la un capăt la altul al orașului, spune Ana. Inimile însă sunt atât de mari și mor atât de ușor, ca și cum tot timpul din ele s-ar scurge pe pământ, secundă cu secundă, până când Timpul inimii ar rămâne sărac, așa cum sunt oamenii.

            Bunica ei avea o valvă înlocuită printr-o operație și făcuse recent o intervenție, pentru cataractă. A murit de două ori: o dată în brațele Anei, acasă, când ea a simțit că trebuie să o salveze, dar i-a auzit inima ca un ceas vechi și mic oprindu-se, și o dată, la spital, în aceeași dată de 6 septembrie 2012. O dată a murit pentru Ana… și o dată pentru restul lumii.

            Se spune că Moartea vede culori noi pe cer atunci când ia un suflet și sunt sigură că ați fi vrut să știți ce culoare avea cerul pentru ea și pentru Ana în ziua aceea și cât de rece era piatra Porții Sărutului, cât de umed era pământul care o primea înapoi pe bunica Anei. Dar ea nu-și amintește asta... nu-și amintește decât că nu mai ieșise de 5 zile din casă și că o iubise. Pot să vă spun că se auzea zgomotul secundelor moarte și poate că azurul avea culoarea ocrului, dar ce mai contează? Ce contează dacă erau nori de făină sau ploaie? Ce mai contează dacă vrăbiile se agitau în aer? Nu mai conta nici dacă brațul de piatră al Coloanei s-ar fi dărâmat și lumea ar fi fost distrusă... lumea Anei era deja distrusă.

De atunci nu a mai vrut să devină farmacistă și orașul i s-a părut mic, trist și urât. Poate că mai pierde uneori timpul în oraș, încercând să uite - în cafenele și biblioteci întunecoase, în săli mici și înghesuite de concerte rock.

            Dar ziua și mai ales noaptea aceea o bântuie: Eu credeam totuși că va putea fi salvată, de asta am încercat să nu îmi pierd cumpătul, deși mă tot strângea de mână și i se vedeau lacrimi în colțul ochilor... Când aud că vorbește cineva despre moartea ei, pentru câteva secunde eu am convingerea că nu are cum să fie moartă și apoi îmi amintesc totul și e la fel de zdruncinător ca și prima oară când am aflat de asta, deși au trecut 2 ani de atunci. Mă simt ca și când aș fi într-un vis care nu pare real, dar, după ce toată lumea vorbește despre el, îmi dau seama că e singurul lucru palpabil din viața mea.

Trecutul înnegrește prezentul și face luminile de pe insuliță să pălească.

Totuși povestea asta nu se compune doar din lacrimi. În ciuda tragicului, Ana continuă să trăiască - Să Fie, dincolo de A Supraviețui. Îi place să citească, în special cărți din biblioteca de la Drăgoieni, îi place să fie singură uneori, să scrie și să cânte (e soprană în corul liceului nostru, Spiru Haret).

În încheierea acestei povești vreau să vă spun că orașul, Târgu-Jiul nostru, nu trebuie să fie urât pentru asta, pentru umbra asta de tristețe și melancolie care îi înconjoară membrele răsfirate pe asfalt și iarbă, sub mormanul de frunze căzute.

Povestea orașului se compune din toate aceste mici povești ale fiecăruia dintre noi și de aceea îl iubim, de aceea locuim, învățăm, venim aici - fiindcă de el ne leagă fire nevăzute.

În plus, după toate câte v-am spus, aș vrea să-i spun și Anei ceva. Sunt sigură că în fiecare noapte, bunica ei coboară pe treptele grele și reci ale Coloanei, din Cer, până la noi. Călătoreşte până la ea şi o sărută de noapte-bună, apoi reia traseul copilăriei, prin parcul care redevine infinit și se așează la Masă, ea făcând parte din tăcere... În zori se ridică ușor, se uită în spate, ca și cum ar putea-o vedea pe Ana cea mică, pe care o ținuse de mână și stinge felinarele de pe insulă. Apoi coboară, pe trepte nevăzute, prin apă, Dincolo.

Bunica ta te iubește, Ana. Nu a murit niciodată, ci e în spiritul acestui oraș.

                                                                                        Ioana Toloargă

Universul copilăriei (5)

                                   
                                                                                             Raisa Maria Ebîncă