Lecția șireturilor

Printre locurile interesante pentru copilul care eram și de care îmi amintesc totdeauna cu drag: Parcul, cu locul de joacă și aleile lui umbrite; frizeria ”Ciufulici” – cu măgărușul care îmi distrăgea atenția de la foarfece; Piața Centrală - cu forfota amețitoare și tarabele mereu pline cu fructe, aromate și gustoase… Dar cel mai interesant era Palatul Copiilor. Nu arăta el ca palatele din cărțile de povești, dar sala de gimnastică era cu siguranță Sala de bal!

Sub îndrumarea doamnei Guțu și a doamnei Claudia, noi, grupa mică, am început să plutim pe ritmurile fermecate ale muzicii.

Am intrat în ”pielea” fulgilor de zăpadă, care după multe repetiții au reușit să ningă sincron pe scena Casei de Cultură, în aplauzele spectatorilor.

După orele de grădiniță, marțea și joia, aveam antrenament, de la care n-aș fi lipsit pentru nimic în lume! O dată, pe când pregăteam dansul pentru un nou spectacol, eram în faza finală, de finisare a detaliilor. Ajung eu acasă, mami și tati – la serviciu, soră-mea – la școală; mănânc și iată, sunt gata să plec la Palat. Mai erau câteva linii pe ceas (nu mă lămurisem exact cum era cu minutele) până trebuia să plec, dar de-abia așteptam să mă-ntâlnesc cu fetele, așa că la încălțat!

Panică, șoc și groază! Pantoful stâng avea șiretul legat cu nod, iar piciorul meu refuza să intre în pantof! Să nu mă duc la antrenament nici nu putea fi vorba, era bucuria vieții mele! Mi-au trecut o mie de gânduri prin cap, unele mai nebunești ca altele! Mami, chiar dacă o sunam, nu ajungea la timp! Să plec desculță? Râdea lumea de mine pe stradă! Să mă încalț în opincuțele de gimnastică? Nu, le foloseam doar în sală! Lacrimi mici apar sub pleoape. Trebuie să găsesc o soluție! Ochii îmi pică pe carnețelul cu numere de telefon. Repede, trebuie să fac ceva! Îmi sare în ochi un număr scris mai mare, deci pentru urgențe și lângă el scris cu litere de tipar LILI. Era fina noastră, care TREBUIA să fie acasă, doar avea copil mic și stătea și aproape, chiar foarte aproape mi se părea mie în acel moment. Îmi tremurau degetele de emoție când formam numărul, cu mare atenție, să nu greșesc  - vă amintiți telefoanele acelea vechi, cu disc, nu? Nu-mi mai aduc aminte ce am vorbit la telefon, dar iată că Lili a venit și mi-a rezolvat problema cu șiretul. Ceasul se grăbea mai tare ca oricând, așa că n-am avut timp de mulțumiri, am zburat spre Palatul Copiilor.

Totul a decurs apoi foarte bine, inclusiv spectacolul de la Casa Armatei.

O nouă lecție fusese învățată: lecția șireturilor!

                                                                       Ștefania-Adelina Csolti

Universul copilăriei (12)

                                                                                 Alexandra Floroiu

AMINTIRI DIN TÂRGU-JIUL COPILĂRIEI MELE

 “Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează să ne mai mire.” Eugene Ionesco

   Copilăria mea era mereu în alergare. Nu stăteam locului, nu dormeam după-amiaza, nu voiam să mănânc și iubeam să merg în “expediții” de elucidare a misterelor din Târgu Jiu. Nu am reușit niciodată să mă întorc acasă cu satisfacția deplină că am descoperit întregul oraș, ci predominant în urma unei “aventuri” erau zecile de întrebări apărute pe baza noilor “teritorii cucerite”. Astfel, copilăria mea se conforma ideii lui Lucian Blaga “Datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”, din păcate pentru binele familiei mele.

   Vacanțele mi le petreceam la bunici, în apropierea Parcului Central, pe malul Jiului. Aveam o curte mică de unde puteam sa analizez “cel mai mare mister al copilăriei mele” – Dealul Târgului. Tot contemplând dealul, în minte mi-a apărut un gând “Astăzi merg în expediție!” M-am echipat pentru aventură de grabă: mi-am luat bicicleta și o sticlă cu apă, semn că va fi o călătorie pe cinste și de lungă durată și am pornit la drum.

   Pe parcursul călătoriei am descoperit locuri noi, “perfecte pentru explorări viitoare”, precum un pod șubred și instabil ce făcea legătura între malurile Jiului sau zvonul unei păduri sărac presărată cu pomi în care se zbătea mitul unei “șezători” de “origini necunoscute”. Am fost nevoită să îmi notez în “Jurnalul de călătorie” toate aceste lucruri pentru a le verifica cu altă ocazie, lângă multe alte lucruri care m-au impresionat în aventură, dar nu mi le amintesc suficient de clar pentru a le relata. Când am ajuns la destinație am realizat că Dealul Târgului era un deal ca oricare altul, exact cum îl vedeam din grădina bunicii, dar satisfacția îndeplinirii misiunii m-a făcut să fiu “cel mai fericit dintre pământeni”. M-am întors acasă înainte de lăsarea serii, iar absența mea nu a fost sesizată.

               În noaptea aceea am visat că exploram noile teritorii notate în “Jurnalul de călătorie”. Era un semn clar! Era necesar să întocmesc un plan de călătorie și să pornesc într-o nouă aventură cât de curând.                   

                                               Ștefania-Denisa Ionescu 

Universul copilăriei (11)

                       
                                                      Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Electricitate la școală

Trăiesc în acest oraș de mai mult de șaptesprezece ani și mi-am petrecut aici cea mai mare parte a vieții mele. Târgu Jiu este un oraș frumos, dar la un moment dat ajungi să te plictisești de el. Am avut parte de multe amintiri frumoase aici, unele chiar ieșite din comun, altele nu prea.

Când eram în clasa a opta domnul profesor de tehnologie ne-a pus să aducem la școală materialele necesare pentru a construi un bec. Când am auzit prima oară nu mi-a venit să cred, mi se pare destul de ciudat că niște copii de 14-15 ani trebuie să construiască așa ceva.

Vinerea următoare ne-am dus toți la școală cu materialele necesare, aveam beculețe, șurubelnițe, bandă izolatoare, întrerupătoare, cabluri și multe alte lucruri pe care nu știam cum să le folosesc.

Mai întâi, domnul profesor ne-a explicat pașii pe care trebuia să îi urmăm, iar mai apoi, noi ne-am apucat să construim becul. A trebuit să tăiem niște fire pe care le-am lipit mai apoi cu banda izolatoare și altele. Până la urmă, am reușit să construiesc și eu becul. La fel ca restul colegilor mei m-am dus să îl bag în priză, iar atunci s-a întâmplat ceva ciudat.

Imediat după ce am băgat ștecherul în priză a ieșit o mică flacără și s-a luat curentul în toată școala... Toată lumea era panicată, mai ales eu, nu am mai putut scoate nici ștecherul din priză, rămăsese blocat acolo. Colegii mei țipau, iar profesorul încerca să ne liniștească dar nu reușea. Am aprins lanternele de la telefoane, iar unul dintre noi s-a dus să îl caute pe electricianul școlii. Profesorii din celelalte clase au ieșit speriați pe hol pentru că nu știau ce se întâmplă, iar directorul a venit și el la noi în clasă. 

Electricianul a reușit să scoată becul meu cu tot cu priza de acolo pentru că ștecherul era blocat, iar noi toți am fost trimiși acasă, nu se mai puteau face ore deoarece era întuneric afară și curentul nu pornea.

Mulți dintre colegii mei mi-au mulțumit pentru că i-am scăpat de ultima oră... dar nu și directorul care a trebuit să schimbe o parte din instalația electrică. Cred că am legat niște fire greșit și de aceea a avut loc acel scurtcircuit.

M-am bucurat totuși că becul meu s-a aprins chiar dacă a provocat niște pagube în școală. A fost o întâmplare destul de ciudată și de atunci am realizat că nu știu să construiesc lucruri, mai ales dintre acelea care necesită curent electric...

                                                                          

                                                                          Nicoleta-Alexandra Bîcoi

Universul copilăriei (10)

                                                                              Albertina-Elena Blidea

Târgu-Jiul copilăriei mele

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, este vârsta inocenței și a jocului. Îmi amintesc cu mult drag de copilăria mea fericită și fără griji. Principalele mele preocupări erau jocul și joaca.

Încă de la cinci, șase anișori, majoritatea timpului mi-l petreceam cu cei cinci "frățiori" ai mei în spatele blocului, la garajul părăsit, la bara de scuturat covoare și la cușca bietului Rex. Rex era câinele vagabond pe care noi l-am crescut încă din primele clipe de viață, când l-am găsit înfometat lângă mama sa moartă, în urma nașterii lui, lângă podul Jiului din Parcul Central. În imaginația noastră, garajul era castelul celor cinci mari regi din ținutul fermecat, Rex era paznicul regal, iar bara de covoare reprezenta portalul dintre lumea reală și ținutul fermecat. Trecând prin acest portal, ne transformam în regi bravi care luptau cu forțele răului ce amenințau ținutul nostru minunat. Pe măsură ce creșteam, ținutul fermecat rămânea doar o frumoasă amintire, locul de joacă schimbându-se.

Locuind aproape de centrul orașului, am descoperit o clădire deosebită pentru noi, un nou palat, însă real de data aceasta. Acest palat ne-a impresionat prin măreția și eleganța arhitecturii sale. Era vorba de clădirea Prefecturii.

Mai târziu, unul dintre "prietenii" noștri devenise Tudor Vladimirescu, statuia din parcul de lângă liceul la care urma să învăț cu drag.

Iarna, în ciuda gerului cumplit, ne petreceam timpul pe Dealul Târgului, unde ne construiam fortărețe menite să reziste bătăilor cu zăpadă. Săniușul era activitatea preferată, iar Dealul Târgului va rămâne întotdeauna pentru noi un loc de suflet.
În Ajunul Crăciunului împodobeam bradul, fredonând colinde. Îmi amintesc și de globurile de sticlă ale părinților noștri și de privirile tăioase când, în bucuria noastră, spărgeam din stângăcie câte unul. Mirosul de portocale îmi umplea sufletul de bucurie, în timp ce prindeam bomboanele de pom în brad. Îmi amintesc până și cum scoteam bomboana din ambalaj și o savuram ca și cum ar fi fost prima și ultima bomboană pe care o mâncam, însă aveam grijă ca ambalajul să rămână agățat și în perfectă stare, ca și cum bomboana ar fi fost încă acolo. Acele ierni mi-au rămas adânc în suflet.

Toate aceste momente le retrăiesc de fiecare dată când merg în aceste locuri speciale, pline de frumusețe. Zâmbetul îmi apare pe chip și pielea mi se face de găină atunci când ne întâlnim toți și povestim "aventurile faimoase" ale copilăriei.

Acum, chiar dacă timpul nemilos a trecut, sunt copil încă și știu că în interiorul meu, copilul de altădată va rămâne „captiv” pentru totdeauna.

                                                                     Ana-Maria-Luiza Nebancia