Liceu

Mătușa mea spune cele mai frumoase și cele mai amuzante povești, de aceea eu o vizitez destul de des. Dintre toate poveștile pe care mi le-a spus, cel mai mult îmi plac cele despre vremea când era la liceu. Aproape mereu îmi povestește despre foștii ei profesori care erau foarte severi și despre cât de teamă îi era de unii dintre ei. Magazinul Parâng era locul unde ea și colegii ei se duceau atunci când chiuleau de la ora de limba română, însă nu făceau mai mult de nouă absențe deoarece la zece absențe li se scădea media la purtare ca și acum.

Profesorul de limba franceză era un domn în vârstă care copilărise în același sat cu ea și de cele mai multe ori o întreba ce se mai întâmplă acolo. Era foarte exigent și tuturor le era frică de el, nimeni nu îndrăznea să vorbească la ora sa și de fiecare dată înainte de începerea orei cântau imnul Franței “La Marseillaise”.

Cred că cea mai amuzantă întâmplare pe care mi-a povestit-o a avut loc în timpul orei de matematică. Îi plăcea să citească foarte mult așa că într-o zi a împrumutat de la bibliotecă toate volumele “Război și pace” de Lev Tolstoi. Profesoara de matematică era o doamnă destul de în vârstă care se enerva cam repede.

Nici acum nu știe exact cum s-a întâmplat totul, dar deodată au început să îi cadă din ghiozdan pe rând toate cele 4 volume. Profesoara a început să țipe deoarece i se părea că elevii nu îi respectau ora. Toata lumea era speriată și nimeni nu mai scotea niciun sunet, toți stăteau în bănci tremurând și așteptând cu nerăbdare să se sune de pauză ca să plece profesoara din clasă. Până la urmă profesoara a plecat și în timp a uitat de această întâmplare hazlie.

Pentru mătușa mea, liceul a fost o perioadă minunată și mereu își amintește cu plăcere de cei 4 ani frumoși petrecuți la liceul „Tudor Vladimirescu”.

                                                                             Nicoleta-Alexandra Bîcoi

Universul copilăriei (20)

                                        Fotografii realizate de Teodora Cristiana Tudorașcu

Liceul și limba rusă

   Îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când eram elevă la Liceul “Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, care era atunci cel mai bun liceu din județ. Toată lumea vorbea despre severitatea profesorilor acestui liceu, iar noi, elevii eram considerați elita județului.

Cred că eram în clasa a douăsprezecea când Casa de Cultură a Sindicatelor se afla în construcție și o vedeam zilnic, atât când mă duceam la liceu cât și atunci când mă întorceam acasă. Întotdeauna mi s-a părut o clădire fascinantă, mai ales pentru că i-am urmărit îndeaproape construirea.

Într-o zi, mă întorceam de la școală și eram destul de tristă și obosită, când i-am auzit pe soldații care lucrau la Casa de Cultură vorbind:

- Oare ce are domnișoara de este atât de tristă?

- Sigur are mâine limba rusă... zice unul dintre ei.

Și într-adevăr chiar aveam limba rusă în ziua următoare. Am început să râd și am trecut mai departe… Spusele acelui soldat mi-au înseninat o parte din zi, chiar dacă pentru scurt timp… Am studiat limba rusă din clasa a zecea până în clasa a douăsprezecea. La început mi-a fost foarte greu să învăț alfabetul chirilic, deoarece are o structură destul de grea. Atunci mi se părea anormal ca cineva să ne oblige să studiem o a treia limbă străină pe lângă franceză și latină.

Nu înțelegeam de ce aproape întotdeauna mă scotea pe mine la tablă să rezolv exerciții pentru că nu mă pricepeam prea bine la această materie.

La întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului am întrebat-o pe doamna profesoară N. de ce mă scotea mereu la tablă și mi-a spus: „ Erai o fată așa cuminte și silitoare.

Chiar dacă niciodată nu mi-a plăcut aceasta limbă, am admirat-o pe doamna profesoară pentru răbdarea pe care a avut-o cei trei ani în care a încercat să ne învețe una dintre cele mai grele limbi străine.                                            

                                                      Nicoleta-Alexandra Bîcoi

Universul copilăriei (19)

 

                     Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Duminica la Biserică

Într-un cartier din Târgu-Jiu era o biserică la care îmi plăcea foarte mult să merg. Mă duceam în fiecare duminică la slujbă. Biserica avea la intrare pe o tăbliță niște reguli, una dintre reguli spunea că femeile trebuie să fie îmbrăcate decent și să aibă capul acoperit. Într-o zi, am intrat din greșeală fără să îmi pun ceva pe cap, iar părintele a venit spre mine și mi-a zis să merg cu el să îmi arate ce scria pe tăblița de la intrare. În acel moment mi-a venit să intru în pământ de rușine.

La câteva luni după incident, mă pregăteam să plec în vacanță în Grecia, eram într-o stare euforică, probam costume de baie, fericită că plec într-un loc cu soare și căldură. Sună cineva la ușă, nu răspund, insistă de mai multe ori, deranjată, așa cum eram îmbrăcată în costum de baie, deschid ușa larg, fără să mă uit pe vizor și încremenesc de rușine… în fața ușii mele era Părintele Duhovnic care venea cu Boboteaza.

A trecut foarte mult timp de când nu am mai mers la biserică și într-o zi treceam pe lângă biserică și m-a strigat o voce pe care o cunoșteam, era Părintele Duhovnic. M-a întrebat de ce nu mai trec pe la biserică, am lăsat capul în pământ și am răspuns cu jumătate de gură. Părintele mi-a spus că el a uitat ce s-a întâmplat și mi-a zis că mă așteaptă să vin în Casa Domnului.

                                                           Larisa Vasilica Șerbănoiu

                

Universul copilăriei (18)

 

                                  Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Povestea zilelor de 1 Decembrie din familia mea

Ce frumos era în copilărie!  Acum că am crescut, chiar dacă aş retrăi momentele, nu ar avea acelaşi efect. Timpul a trecut iar eu nu mai am acea inocenţă ce mă făcea să mă bucur de cel mai insignifiant lucru.

Încă din primii mei ani, când am început să înțeleg cât de cât lumea ce mă înconjura, mama ne lua pe mine şi pe sora mea în fiecare dimineaţă de 1 Decembrie şi mergeam în Piaţa Prefecturii. Uram fiecare secundă până acolo. Trezitul devreme, spălatul feţei cu apă rece pentru “a fugi somnul”, cum ne spunea adesea mama. Acolo, atmosfera mă înviora mai ceva ca apa rece. Parada militară, mulţimea adunată, majoritatea copii şi bătrâni, veselia, fanfara, discursul pe care nu prea-l auzeam din cauza zgomotului, oricum nu prea înțelegeam eu rolul lui, toate acestea erau un ritual pe care l-am observat ani de-a rândul. Cel mai mult mă bucuram însă, atunci când primeam baloane. Veşnicele baloane roşii, galbene şi albastre. Întotdeauna al meu era albastru. Culoarea de care am fost şi sunt atrasă. Mult a încercat mama să mă dezveţe să aleg această culoare la haine, pe motiv că sunt fetiţă, dar nu a avut ce-mi face.

Fiind o fire agitată, niciodată nu ajungeam cu balonul acasă, se spărgea pe drum. Mi-amintesc cu drag  cum apoi, mergeam cu mama la magazinul de jucării de pe centru unde acum se află Alessandra, între Xerox-ul de lângă o bancă şi magazinul de haine de lângă Fornetti. Acest obicei s-a întrerupt pe la cei 11 ani ai mei, adică în urmă cu 7 ani. De acolo ne alegeam mereu câte un joc, şi eu şi sora mea. Era primul din seria multelor daruri pe care aveam să le primim până pe 1 ianuarie. Mama iubeşte perioada de iarnă şi sărbătorile şi ne-a insuflat magia acestora. Niciodată nu-mi amintesc să mă fi plictisit în Ajunul Crăciunului sau de Sfântul Nicolae. Cadourile era numeroase şi mereu ceea ce ne doream, poate şi mai mult.

După ce mai făcea mama anumite cumpărături în drum, mergeam acasă, iar seara, mereu cu o jumătate de oră înainte de 6 eram înapoi în Piaţa Prefecturii, îmbrăcate gros pentru a nu răcii, să vedem cum se aprind luminiţele. Seara era prezent şi tati, omul care însufleţea atmosfera, deja încărcată de veselie la vederea atâtor luminiţe, cu glumele sale. Poate pentru alţii e ceva banal, dar pentru mine e ceva memorabil. Nu prea avem poze din aceste plimbări ale noastre dar au intrat mai adânc în inima mea şi au fost mai bine păstrate în memoria mea decât concediile la mare, la Herculane sau alte excursii pe Dunăre.

E păcat că în momentul în care creştem, uităm să zâmbim şi nu ne mai putem bucura de ceea ce ne făcea să zâmbim atât de des când eram copii. Anul acesta voi renunţa la ieşitul cu prietenii şi o să optez pentru o seară în familie ca în vremurile trecute. Vreau să recapăt din fericirea acelor zile şi să mă abat puţin de la noul meu obicei, uşor anost.

                                                                
                                                                              Maria-Cristina Bălășin