Locul unde ne naștem nu ni-l alegem. Destinul a făcut ca
locul copilăriei mele să fie unul distins, emblematic pentru județul Gorj. Aici
Tudor Vladimirescu și cu ai lui panduri au lăsat moștenire omenirii ceea ce
este esențial: vitejia, spiritul libertății și datoria de a lupta pentru cele
mai de preț valori pe care omenirea le are. Sunt recunoscătoare pentru asta.
Văzut
dinăuntru, orașul pare presărat cu amintiri. Case vechi, cu pereții încrustați
cu evenimente, trăiri și zbucium, străzi și alei singuratice, îmbrățișate
ici-colo de parcuri de un verde crud, Jiul curgând agale, ducând cu el parcă povestea
din amonte… Nimic nu e întâmplător în acest oraș. Totul pare să aibă rostul său
și locul în care se află fiecare lucru este perfect.
Copilăria
pe Calea Eroilor a fost una frumoasă. Obișnuiam să îmi imaginez că eram
Ecaterina Teodoroiu, luptând cu vitejie pentru idealurile unei patrii, iar
visul era unul pătimaș, care părea atunci atât de real… Urcându-mă pe leul de la
baza monumentului închinat lui Tudor din parcul ce-i poartă și acum numele,
atingându-i colții fioroși, mă credeam invincibilă și asta pentru că Tudor, chiar
el, de sus, privea spre oraș, cu sabia pregătită să sfâșie orice obstacol din
calea idealurilor sale. Asemeni leului, răcneam lumii întregi că acesta este
orașul nostru frumos, iar pe aici vrăjmașii nu trec.
În
mintea unui copil, orașul, chiar și părțile sale statice și reci, prind viață.
Poarta Sărutului era pe atunci simbol de trecere între lumi, locul ce marca
linia de delimitare dintre lumea reală și fantezia ținută vie de minunatul Parc
Central, cu arborii săi imenși. Operele lui Brâncuși erau elementele centrale
ale parcului și parcă întreaga vegetație se alinia astfel încât să le încadreze
într-un decor de excepție. Masa Tăcerii, înconjurată de scaune, grandioasa și
impozanta Coloană a Infinitului, care părea că sprijină cerul privită de
aproape, și ele accentuau sentimentul de apartenență unei lumi aproape ireale.
Se
auzeau mereu glasuri senine de copii, vocile îngrijorate ale părinților,
susurul Jiului traversând în lung parcul, ciripit de păsări și freamăt de
frunze. O acalmie aproape deranjantă se instala odată cu venirea prânzului.
Soarele străpungea pe alocuri desișul frunzelor, desenând pete luminoase pe
aleile singuratice din parc.
În
drumul spre casă, centrul orașului era o esplanadă perfectă pentru a te
reconecta la lumea reală. Blocurile înalte, forfota specifică orașului, câteva
mașini în treacăt, oamenii grăbiți cu priviri preocupate - toate păreau a-și fi
mărit ritmul, a se succede mai vioi, lăsând loc mai puțin imaginației.
Nu a existat niciun moment
până acum în viața mea în care să îmi fi dorit să mă fi născut în vreun alt loc
decât Târgu Jiu - mereu orașul meu de suflet!
Iulia Popescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu