Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj
vineri, 25 septembrie 2015
O zi de liceu
Era o dimineață întunecată din iarna anului 1984. Era ora
cinci și într-un apartament din Tg-Jiu, o fată se pregătea la lumina lumânării
să plece la liceu.
Afară era frig și cam pustiu. Liniștea din oraș i se
părea ciudată pentru ora șapte deoarece mulți oameni își începeau atunci
activitatea. Ajunsă la liceu a descoperit că acolo nu mai era decât femeia de
serviciu care i-a deschis ușa clasei.
Fiind întuneric, seara, tatăl ei a fixat alarma cu o oră
mai devreme și nimeni nu a observat asta. Grăbiți si obosiți, în acea dimineață
nimeni nu s-a mai uitat la ceas să vadă ce oră este și de aceea cu toții și-au
început ziua cu o oră mai devreme.
Pe la șase și jumătate a venit și tatăl ei la liceu și
i-a spus de greșeala făcută. Desigur, fata știa asta. Cum fapta era consumată s-au
mulțumit doar să râdă de ceea ce se întâmplase.
Paula-Cătălina Zăvoianu
“Recitind trecutul”
Cu mult timp în urmă obișnuiam să țin un jurnal în care să scriu tot ceea
ce mi se întâmpla. Astăzi, căutând o poveste m-am gândit să îl recitesc.
“Recitind trecutul” m-am oprit la o întâmplare petrecută în seara de 24 decembrie
2011. În acea seară m-am dus împreună cu patru prietene la Cinematograful
“Sergiu Nicolaescu” ca să vedem “Twilight”. Când am intrat în sală, am avut o
mare surpriză, eram doar noi patru. Adevărul este că la început eram foarte mândre
că filmul rulează doar pentru noi. La un moment dat începusem chiar să facem
diferite animăluțe pe ecran datorită luminii de la videoproiector. Deși a fost
o experiență foarte amuzantă, am înghețat de frig în acea seară.
După terminarea filmului, când am vrut să plecăm acasă, am constatat că era
destul de cald afară, spre deosebire de sala de cinema, lucru care ne-a făcut
să râdem din nou. Am mers acasă râzând și vorbind despre film. A fost într-adevăr
o experiență de neuitat, deși nu sunt convinsă că aș vrea să o mai repet.
Paula-Cătălina Zăvoianu
joi, 24 septembrie 2015
Când nu mai ești copil, ai murit de mult...
“- Stați!
Nu fugiți!
- Vino, ne prinde mama!”
Am fugit cât ne-au ținut picioarele, am țipat,
ne-am ascuns – cea mai bună ascunzătoare era de obicei în dulap, dar acum fugeam
printre pomii din gradină.
„- Unde să fie fetele?” au
întrebat mămicile (of, cum ne stricau de fiecare dată distracția, părinții ăștia!
cine să îi înțeleagă și pe ei?!)
Să vă povestesc... ca să ajungeți la casa noastră,
pe strada copilăriei, unde cred că ne-am definit ca persoane, unde am prins rădăcini
și unde ne e sufletul, trebuie să știi de Brâncuși, de Coloana Infinitului,
căci va trebui să treci de ,,Parcul Coloanei ‘’ și să mergi înainte…
„ - Unde stai?
- De la parcul cu coloana, drept în față...”, de atâtea ori am dat acest răspuns. Ce emblemă, ce simbol e pentru mine, nici nu îmi
dădeam seama despre ce operă vorbeam atunci. Nu îi înțelegeam măreția, acum însă,
aș ruga pe oricine care trece pentru prima dată pe acolo sau care nu a făcut-o
până acum, să aibă bunăvoința de a face o plecăciune în fața acelei opere. Să facă
o plecăciune în fața geniului omului, în fața eternității... căci... merită
măcar atât!
Am trecut de atâtea ori prin fața
acelui parc, parcul unei capodopere a geniului uman în care Coloana
,,sacrificiului‘’ sprijină bolta și veghează peste generații și Doamne, noaptea
e cu adevărat magică acolo: totul e luminat de beculețe, totul devine atât de
solemn, de intim în același timp, întreaga atmosferă se schimbă, când mă
gândesc la asta simt fiori. Coloana parcă e un argument adus vieții și seamănă
cu un actor ce și-a terminat de jucat rolul, ea interpretează însăși viața, cu
momentele ei tragice și comice, cu bune și cu rele: te naști, crești, te
îndrăgostești... faci loc altor și altor generații, altor și altor povești...
Noaptea dă viață, creează, aprinde și
amplifică orice. În acele momente parcă acea Coloană-nume dat unui suflet aflat
în amorțire le știe pe toate: dureri, doruri, frământări, singurătăți, insomnii,
bucurii, vise si visuri… parcă respiră. E răbdătoare cu oricine și se dedică fără
să stea pe gânduri, nu poți trece fără să nu o observi. În fața acelei opere știi
și nu știi, ești mai TU ca niciodată... Vizitați-o și veți vedea!
De acolo mai mergi puțin și
ajungi la casa mea, casa dorurilor mele. O iubesc! Când ajung acasă îmi
amintesc cum fugeam și țipam și voiam să fiu ,,spioancă’’. Una dintre cele mai
amuzante întâmplări este... misiunea ,,Curca’’. Cum spuneam, am stat la casă în
Târgu Jiu , un oraș în care totuși tradițiile s-au păstrat, în care oamenii, mai
ales bătrânii mai cresc animale căci așa au învățat de la predecesori. Cum
spuneam, misiunea ,,Curca’’, grea misiune, dar dusă la sfârșit... cu un anumit
preț însă: eu și cu buna mea prietenă, colegă și tovarășa mea în ale spionajului,
am descoperit această curcă. Ea, sub acoperire, ,,clocea’’ ceva, (am simțit, văzut
de fapt, căci era clar ca lumina zilei) și clocea la propriu căci sub ea am
descoperit muuuulte ouă care probabil nu au mai fost bune după ce, în lupta
noastră pentru dreptate am acuzat-o de săvârșirea unor fapte meschine și am
vrut să o luăm sub arest. Totuși, era o pasăre mare pentru noi și a trebuit să
ne luptăm cu ea mult, am încercat să o prindem în plasă, să o fugărim cu un băț,
cel mai greu a fost să o dăm jos de pe ouă, după ce am reușit asta, ce chin și
câtă muncă până am băgat-o în alt coteț ,,la pușcărie’’. Zis și făcut, dar vai
și amar de noi când mătușica ce avea curca, a descoperit că nu e nimeni pe ouă și pasărea, săraca, chinuită pe nedrept era în exil. A încercat să ne prindă...
Degeaba! A aruncat și cu apă după noi; ... mai apoi noi fugeam, ea era cu boata
în spate până când... ce noroc pe ea, a dat și de mămici. toată lumea era după
noi (Stați! Nu fugiți!), nu știu nici acum dacă pentru a ne certa sau apăra (la
mame mă refer) dar adevărul e că nici acum vecina nu ne-a iertat fapta și că
toată strada a știut pățania după ce “tanti cu găini multe și cu o
curcă mai puțin” s-a mai liniștit.
Viața se întâmplă! Da, se întâmplă! Totul e o străfulgerare,
o clipire! Șotron, de-a v-ați ascunselea, rațele și vânătorii, cărți, fotbal,
baschet, badminton, tenis, ‘’1, 2, 3 la perete STOP’’ și jurăminte că atunci
când vom crește vom rămâne prieteni, vom merge la aceleași școli și facultăți
și că vom fi colegi de serviciu… Nu regret că mi-am julit genunchii, coatele,
bărbia, că mi-am rupt hainele și am fost certată pentru asta, că am avut
‘’doar’’ o bicicletă pe care am plimbat-o de numa-numa… nu regret că m-am născut
în acest oraș. Poate o să vină vremea să ne despărțim, dar cu siguranță, mă voi întoarce.
Pentru mine Târgu Jiu înseamnă familie,
casă, prieteni, înseamnă VIAȚA. Sunt atât de mândră că acel parc e strâns legat
de copilăria, de adolescența, de viața mea de până acum. Sunt atât de mândră că
în acest oraș trăiesc oameni minunați care m-au ajutat să devin cine sunt, care
mi-au spus: ,,Du-te că poți!” Nu l-aș da pentru niciun New York sau pentru mai știu
eu ce… Rio de Janeiro. NU! Aici e sufletul meu, aici sunt eu, aici am învățat
cât valorează prietenia... și am atâtea amintiri minunate!
Aici vreau și voi copilări veșnic! Când nu mai ești copil, ai murit de mult...
Monica-Teodora Scăunașu
miercuri, 23 septembrie 2015
Pisicuța din parc
Parcul Central din Târgu Jiu este un
parc foarte frumos. El este cunoscut în primul rând datorită operelor lui
Constantin Brâncuși: “Masa Tăcerii” și “Poarta Sărutului”. Am foarte multe
amintiri plăcute și amuzante legate de acest loc minunat din orașul meu.
Într-o zi călduroasă de vară, prietenele
mele și cu mine ne-am hotărât să mergem prin parc deoarece acolo era umbră și
liniște. În timp ce ne plimbam ni s-a părut că auzim o pisică mieunând. Ne-am
oprit și am început să ne uităm în stânga și în dreapta, dar, nicăieri nu
vedeam o pisică. La un moment dat am văzut că se mișca ceva într-un copac. Ne-am
apropiat și am văzut o pisicuță stând speriată pe ramura unui copac. Primul
gând care ne-a trecut prin minte a fost să ne urcăm în copac, dar copacul era
destul de înalt și niciuna dintre noi nu s-a încumetat să se cațere.
Însă pisicuța a fost norocoasă, pentru
că în timp ce noi ne gândeam la altă soluție, un coleg de-al nostru a trecut
întâmplător pe acolo și l-am rugat să ne ajute să dăm pisicuța jos din copac.
Câțiva oameni stăteau în jurul copacului așteptând să vadă ce se întâmplă.
Colegul nostru curajos s-a urcat în copac și a reușit să ia pisica de acolo.
Noi ne-am bucurat foarte tare când am văzut că pisica era sănătoasă. Una dintre
prietenele mele s-a oferit să adopte pisicuța pentru bunica ei. Bunica ei a
fost foarte fericită atunci când a văzut cât de frumoasă este pisicuța și i-a
pus numele Miți.
Am văzut în multe filme întâmplări
asemănătoare cu aceasta și la început nu mi-a venit să cred că tocmai noi am
văzut o pisică în pericol și care trebuia să fie salvată dintr-un copac. În
majoritatea filmelor, pisica era salvată de un pompier, în cazul nostru a fost
nevoie doar de un băiat curajos.
Au trecut aproape 3 ani de atunci,
pisica salvată de noi a crescut, dar a rămas la fel de simpatică cum a fost
când am văzut-o noi prima oară.
Nicoleta-Alexandra Bîcoi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)