Universul copilăriei (17)

                                                   Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Iulia șofer

Am ascultat multe povești și am realizat un lucru: noi copiii, cel puțin cei din generația mea, suntem la fel. În copilărie ne-am îndrăgostit de ceva si această pasiune a înflorit în timp ce creșteam.  Colega mea, Iulia, care tocmai și-a luat permisul, mi-a povestit cum a început acest vis să prindă contur.

În urmă cu câțiva ani, pe când aceasta număra doar câteva primăveri, mergea deseori în Parcul Central împreună cu tatăl ei. Nu era o fetiță obișnuită care să se joace doar cu păpușele și să poarte doar rochițe. Prefera pantalonii scurți și jocurile video care aveau curse de mașini. În Parc, leagănul și toboganul, parcă nu mai aveau importanță când vedea casa deschisă la mașinuțe. Se dădea ture în șir cu acestea sub îndrumarea și supravegherea blândă a tatălui ei. Astfel, a învățat Iulia să conducă.

                                                                  Maria-Cristina Bălășin

Târgu-Jiul copilăriei mele

            Cred că nimic nu se compară cu orașul copilăriei. Niciun oraș modern, niciun oraș mare, plin de magazine. Nimic. Amintirile noastre rămân, acolo, undeva pe aleile înguste, mici, pline de viață și râsete. Amintirile și copilăria rămân în orașul zilelor noastre de naivitate.

            Nu contează cât se schimbă un oraș, în inimile locuitorilor păstrează același aer, o nostalgie aparte care te atrage mereu.

            Pentru generația mea, adolescenții născuți undeva prin anii '90, Târgu-Jiul este sinonim cu magazinele de la colț, cu sucurile luate la plic și guma Turbo; Târgu-Jiul se confundă cu Centrul acela cu alei de gard viu, cu trandafiri ofiliți la început de toamnă, dar atât de colorați vara; cu ciuda pe care o aveam pe respectivul gard care ne despărțea de flori. Noi, copiii, aveam un loc al nostru unde ne întâlneam: pe unde sunt fântânile arteziene acum. Era o hărmălaie groaznică, dar pentru noi era distracție.

           

            Când eram mici, Zilele Orașului și Festivalul Berii se organizau în Centru și lângă stadion. Pentru noi ele însemnau jucării, dulciuri și jocuri. Acea aglomerație era fascinantă, iar jocurile de artificii - efervescența zilelor de vară.

            Mi-am întrebat prietenii la ce se gândesc când spun "Târgu Jiul copilăriei", iar ei au răspuns fără să ezite: "Aleea aia lungă din Centru", "Concertele de la Prefectură", "Mirosul de grătar de la stadion, pe care îl simțeai din Centru".

            Dar ca orice oraș, Târgu Jiul se schimbă, devine mai frumos. Îmi place să cred că a crescut odată cu noi, că ne-a făcut să învățăm că totul se transformă în mai bine, că NOI devenim mai frumoși, că trecem printr-o metamorfoză a existenței și din crisalida copilului firav devenim adulți.

                                                                             Iulia Ioana Surcel

Te port cu mine copilărie...

Cu toții suntem stele! Da, există un moment în care ne naștem și un timp pentru formarea noastră în care prindem strălucirea ce ne definește, această perioadă ce definește frumusețea vieții este: copilăria. Ce timp minunat!

Dacă aș putea, aș îngenunchea în fața copilăriei și i-aș mulțumi pentru tot: pentru toate clipele frumoase, pentru momentele de extaz în care dependența de ciocolată nu făcea atâta rău, i-aș mulțumi pentru că datorită ei am devenit cine sunt acum. Ah, tu, timp, unde te duci, încotro te îndrepți ?...

Cu gândul la timpul ce nu arată îndurare pentru sufletul inocent de copil, mi-am întrebat bunica despre copilăria trăită atunci, despre ceva marcant...

Are atât de multe de povestit! Parcă vorbește despre o altă lume desprinsă din alt univers....

Eu consider că fac parte din generația ce și-a trăit copilăria afară: sărind, jucându-se, socializând fără telefoane sau calculatoare. De-aș putea da timpul înapoi...

Nu se poate! Amintirile sunt razele ce-mi luminează mintea și sper că nu doar mie, ci tuturor…

Bunica nu mai e lângă mine dar o port mereu în suflet... Mi-a povestit și despre copilăria mea... da... jucăuș copil am mai fost! Mi-a spus despre mașinile confecționate de mine din cutii de carton (ce brav șofer mai avea lângă ea!), despre cortul din sufragerie făcut din păturile de pe pat pentru că... așa văzusem eu la TV că... se trăiește periculos.

Dacă ar fi să aleg un loc ce îmi amintește despre copilărie, cel mai bun e grădina casei. Ah, ce am mai explorat-o, ce m-am mai jucat de-a Tarzan în pomii aceia. Am ascuns căței de pe stradă acolo, de frică să nu cumva să îi lovească vreo mașină. Câtă inocență, ce naivitate! Ce timp minunat al plăcerii, al jocului!

Viața e jocul ce te învață să apreciezi lumea copilăriei pentru că acela e cadoul, e darul ce nu-ți va fi luat niciodată cu toate că vântul va sufla rece peste sufletul tău de adult...

                                       Monica-Teodora Scăunașu

Universul copilăriei (16)

                                               Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Et in Târgu-Jiu ego!

Târgu-Jiu, un oraş provincial, chiar dacă este capitala Olteniei de Sus, un oraş fără prea mari valenţe de a intra în planul comparaţiilor cu alte asemenea "municipia".

Dar, aşa cum fiecare individ este unic în felul său, grupul constituit la nivelul unei comunităţi are o amprentă proprie, unică prin suma componentelor sale unice. Prin urmare, orice poveste care prinde contur în acest spaţiu are o încărcătură empirică şi mai ales emotională, chiar metafizică.

Da! Târgu-Jiul este şi oraşul copilăriei mele. Şi încă un - DA - povestea mea, fie ea şi una neinteresantă (nespectaculoasă), intră, eventual, măcar ca o virgulă în volumul istoric, în identitatea acestui Spiritus loci. Şi ori de câte ori ascult poveşti ale altor trăitori pe aceste meleaguri, amintirile mele prind glas, din nou, iar aceasta este o reliefare a unei conştiinţe comune, cu puncte de reper din trecut sau din prezent. 

Aşa s-a întâmplat şi în desfăşurarea acestui proiect, iniţiat de Biblioteca Judeţeană Gorj, la care am fost martor. Spun "Martor", deoarece tinerii care au fost protagoniştii prim - planului, prin naraţiunile lor, au dovedit că recunoaşterea ca aparţinător al unui spaţiu continuă, în fiecare generaţie, şi fiecare la rândul său poate depune mărturie că aşa este.

Pământ, aer şi apă şi toate câte se plămădesc din ele, aici, plus dramul acela de iubire (ca fior existențial), glăsuiesc în noi într-un limbaj specific unei anumite familii.

Și ce frumos este când ai la îndemână un astfel de album cu poveşti şi imagini! 

Şi bineînțeles - ce frumos este când cineva a avut o asemenea idee şi a făcut ca ea să fie aievea. Nu mai întrebăm cine. Odată intrați aici, Târgu-Jiul din sufletul vostru se iscă!!

                                                                                      Viorel Surdoiu

Universul copilăriei (15)

                                                                                                    Răzvan Voicu

Copilărie

            Păpușarii au fost îngropați. În urma lor au rămas pietre, jucării fără viață în căutarea unui zâmbet și oameni ce așteaptă un alt păpușar să-i ducă spre infinit.

Fugi! Aleargă! Copile, poți să ajungi la infinit, în orașul infinitului! Poți să zbori! Poți să te îneci în tăcerea unei bucăți de piatră care conține atâta viață!

Zâmbește-i! Poți să o aduci din nou să se joace cu tine! Copile, nu-ți dai seama că ele sunt jucăriile pe care le aștepți?

Uită-te la toți oamenii aceștia! Îi vezi cum merg fără să zâmbească? Ei trec pe lângă flori fără să le vadă culoarea și pe lângă jucării fără să le vadă adevărata formă. Dar tu? Tu le simți jocul și bucuria!

Tu ești următorul păpușar! Haide! Dă-le zâmbetul și sentimentele! Condu-i spre infinit!

                                                                        Maria Teodora Dobre

Universul copilăriei (14)

                                                      Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Fărâmă din copilăria mea

O

 amintire din copilărie?

 Hmm, îmi amintesc cum odată, când întindea mama rufele pe balcon, eu ca un copil  cuminte ce eram, mă jucam prin casă şi nu ştiu cum am alergat până la ea şi când să  ajung pe balcon, tocul de la uşă fiind puţin înalt şi geamul deschis, m-am împiedicat. Din păcate, am aterizat cu gura pe dunga de la geam şi m-am lovit aşa de rău încât mi-am pierdut primul dinte din faţă, partea dreaptă... Aveam vreo 5-6 ani atunci şi a trebuit să stau aşa, fără dinte, până în clasa a V-a când au început să îmi dea dinţii cei noi. S-au făcut multe glume pe seama mea, la unele am râs, pe altele le-am trecut cu vederea.

                        În prezent, au uitat toţi, dar eu când îmi amintesc, îmi vine mereu să râd.

                                                           

                                              Victor Marinel Tudorescu

Universul copilăriei (13)

                                                                                         Andreea-Maria Zălog

Lecția șireturilor

Printre locurile interesante pentru copilul care eram și de care îmi amintesc totdeauna cu drag: Parcul, cu locul de joacă și aleile lui umbrite; frizeria ”Ciufulici” – cu măgărușul care îmi distrăgea atenția de la foarfece; Piața Centrală - cu forfota amețitoare și tarabele mereu pline cu fructe, aromate și gustoase… Dar cel mai interesant era Palatul Copiilor. Nu arăta el ca palatele din cărțile de povești, dar sala de gimnastică era cu siguranță Sala de bal!

Sub îndrumarea doamnei Guțu și a doamnei Claudia, noi, grupa mică, am început să plutim pe ritmurile fermecate ale muzicii.

Am intrat în ”pielea” fulgilor de zăpadă, care după multe repetiții au reușit să ningă sincron pe scena Casei de Cultură, în aplauzele spectatorilor.

După orele de grădiniță, marțea și joia, aveam antrenament, de la care n-aș fi lipsit pentru nimic în lume! O dată, pe când pregăteam dansul pentru un nou spectacol, eram în faza finală, de finisare a detaliilor. Ajung eu acasă, mami și tati – la serviciu, soră-mea – la școală; mănânc și iată, sunt gata să plec la Palat. Mai erau câteva linii pe ceas (nu mă lămurisem exact cum era cu minutele) până trebuia să plec, dar de-abia așteptam să mă-ntâlnesc cu fetele, așa că la încălțat!

Panică, șoc și groază! Pantoful stâng avea șiretul legat cu nod, iar piciorul meu refuza să intre în pantof! Să nu mă duc la antrenament nici nu putea fi vorba, era bucuria vieții mele! Mi-au trecut o mie de gânduri prin cap, unele mai nebunești ca altele! Mami, chiar dacă o sunam, nu ajungea la timp! Să plec desculță? Râdea lumea de mine pe stradă! Să mă încalț în opincuțele de gimnastică? Nu, le foloseam doar în sală! Lacrimi mici apar sub pleoape. Trebuie să găsesc o soluție! Ochii îmi pică pe carnețelul cu numere de telefon. Repede, trebuie să fac ceva! Îmi sare în ochi un număr scris mai mare, deci pentru urgențe și lângă el scris cu litere de tipar LILI. Era fina noastră, care TREBUIA să fie acasă, doar avea copil mic și stătea și aproape, chiar foarte aproape mi se părea mie în acel moment. Îmi tremurau degetele de emoție când formam numărul, cu mare atenție, să nu greșesc  - vă amintiți telefoanele acelea vechi, cu disc, nu? Nu-mi mai aduc aminte ce am vorbit la telefon, dar iată că Lili a venit și mi-a rezolvat problema cu șiretul. Ceasul se grăbea mai tare ca oricând, așa că n-am avut timp de mulțumiri, am zburat spre Palatul Copiilor.

Totul a decurs apoi foarte bine, inclusiv spectacolul de la Casa Armatei.

O nouă lecție fusese învățată: lecția șireturilor!

                                                                       Ștefania-Adelina Csolti

Universul copilăriei (12)

                                                                                 Alexandra Floroiu

AMINTIRI DIN TÂRGU-JIUL COPILĂRIEI MELE

 “Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează să ne mai mire.” Eugene Ionesco

   Copilăria mea era mereu în alergare. Nu stăteam locului, nu dormeam după-amiaza, nu voiam să mănânc și iubeam să merg în “expediții” de elucidare a misterelor din Târgu Jiu. Nu am reușit niciodată să mă întorc acasă cu satisfacția deplină că am descoperit întregul oraș, ci predominant în urma unei “aventuri” erau zecile de întrebări apărute pe baza noilor “teritorii cucerite”. Astfel, copilăria mea se conforma ideii lui Lucian Blaga “Datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa mult încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”, din păcate pentru binele familiei mele.

   Vacanțele mi le petreceam la bunici, în apropierea Parcului Central, pe malul Jiului. Aveam o curte mică de unde puteam sa analizez “cel mai mare mister al copilăriei mele” – Dealul Târgului. Tot contemplând dealul, în minte mi-a apărut un gând “Astăzi merg în expediție!” M-am echipat pentru aventură de grabă: mi-am luat bicicleta și o sticlă cu apă, semn că va fi o călătorie pe cinste și de lungă durată și am pornit la drum.

   Pe parcursul călătoriei am descoperit locuri noi, “perfecte pentru explorări viitoare”, precum un pod șubred și instabil ce făcea legătura între malurile Jiului sau zvonul unei păduri sărac presărată cu pomi în care se zbătea mitul unei “șezători” de “origini necunoscute”. Am fost nevoită să îmi notez în “Jurnalul de călătorie” toate aceste lucruri pentru a le verifica cu altă ocazie, lângă multe alte lucruri care m-au impresionat în aventură, dar nu mi le amintesc suficient de clar pentru a le relata. Când am ajuns la destinație am realizat că Dealul Târgului era un deal ca oricare altul, exact cum îl vedeam din grădina bunicii, dar satisfacția îndeplinirii misiunii m-a făcut să fiu “cel mai fericit dintre pământeni”. M-am întors acasă înainte de lăsarea serii, iar absența mea nu a fost sesizată.

               În noaptea aceea am visat că exploram noile teritorii notate în “Jurnalul de călătorie”. Era un semn clar! Era necesar să întocmesc un plan de călătorie și să pornesc într-o nouă aventură cât de curând.                   

                                               Ștefania-Denisa Ionescu 

Universul copilăriei (11)

                       
                                                      Fotografii - Biblioteca Județeană Gorj

Electricitate la școală

Trăiesc în acest oraș de mai mult de șaptesprezece ani și mi-am petrecut aici cea mai mare parte a vieții mele. Târgu Jiu este un oraș frumos, dar la un moment dat ajungi să te plictisești de el. Am avut parte de multe amintiri frumoase aici, unele chiar ieșite din comun, altele nu prea.

Când eram în clasa a opta domnul profesor de tehnologie ne-a pus să aducem la școală materialele necesare pentru a construi un bec. Când am auzit prima oară nu mi-a venit să cred, mi se pare destul de ciudat că niște copii de 14-15 ani trebuie să construiască așa ceva.

Vinerea următoare ne-am dus toți la școală cu materialele necesare, aveam beculețe, șurubelnițe, bandă izolatoare, întrerupătoare, cabluri și multe alte lucruri pe care nu știam cum să le folosesc.

Mai întâi, domnul profesor ne-a explicat pașii pe care trebuia să îi urmăm, iar mai apoi, noi ne-am apucat să construim becul. A trebuit să tăiem niște fire pe care le-am lipit mai apoi cu banda izolatoare și altele. Până la urmă, am reușit să construiesc și eu becul. La fel ca restul colegilor mei m-am dus să îl bag în priză, iar atunci s-a întâmplat ceva ciudat.

Imediat după ce am băgat ștecherul în priză a ieșit o mică flacără și s-a luat curentul în toată școala... Toată lumea era panicată, mai ales eu, nu am mai putut scoate nici ștecherul din priză, rămăsese blocat acolo. Colegii mei țipau, iar profesorul încerca să ne liniștească dar nu reușea. Am aprins lanternele de la telefoane, iar unul dintre noi s-a dus să îl caute pe electricianul școlii. Profesorii din celelalte clase au ieșit speriați pe hol pentru că nu știau ce se întâmplă, iar directorul a venit și el la noi în clasă. 

Electricianul a reușit să scoată becul meu cu tot cu priza de acolo pentru că ștecherul era blocat, iar noi toți am fost trimiși acasă, nu se mai puteau face ore deoarece era întuneric afară și curentul nu pornea.

Mulți dintre colegii mei mi-au mulțumit pentru că i-am scăpat de ultima oră... dar nu și directorul care a trebuit să schimbe o parte din instalația electrică. Cred că am legat niște fire greșit și de aceea a avut loc acel scurtcircuit.

M-am bucurat totuși că becul meu s-a aprins chiar dacă a provocat niște pagube în școală. A fost o întâmplare destul de ciudată și de atunci am realizat că nu știu să construiesc lucruri, mai ales dintre acelea care necesită curent electric...

                                                                          

                                                                          Nicoleta-Alexandra Bîcoi

Universul copilăriei (10)

                                                                              Albertina-Elena Blidea

Târgu-Jiul copilăriei mele

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, este vârsta inocenței și a jocului. Îmi amintesc cu mult drag de copilăria mea fericită și fără griji. Principalele mele preocupări erau jocul și joaca.

Încă de la cinci, șase anișori, majoritatea timpului mi-l petreceam cu cei cinci "frățiori" ai mei în spatele blocului, la garajul părăsit, la bara de scuturat covoare și la cușca bietului Rex. Rex era câinele vagabond pe care noi l-am crescut încă din primele clipe de viață, când l-am găsit înfometat lângă mama sa moartă, în urma nașterii lui, lângă podul Jiului din Parcul Central. În imaginația noastră, garajul era castelul celor cinci mari regi din ținutul fermecat, Rex era paznicul regal, iar bara de covoare reprezenta portalul dintre lumea reală și ținutul fermecat. Trecând prin acest portal, ne transformam în regi bravi care luptau cu forțele răului ce amenințau ținutul nostru minunat. Pe măsură ce creșteam, ținutul fermecat rămânea doar o frumoasă amintire, locul de joacă schimbându-se.

Locuind aproape de centrul orașului, am descoperit o clădire deosebită pentru noi, un nou palat, însă real de data aceasta. Acest palat ne-a impresionat prin măreția și eleganța arhitecturii sale. Era vorba de clădirea Prefecturii.

Mai târziu, unul dintre "prietenii" noștri devenise Tudor Vladimirescu, statuia din parcul de lângă liceul la care urma să învăț cu drag.

Iarna, în ciuda gerului cumplit, ne petreceam timpul pe Dealul Târgului, unde ne construiam fortărețe menite să reziste bătăilor cu zăpadă. Săniușul era activitatea preferată, iar Dealul Târgului va rămâne întotdeauna pentru noi un loc de suflet.
În Ajunul Crăciunului împodobeam bradul, fredonând colinde. Îmi amintesc și de globurile de sticlă ale părinților noștri și de privirile tăioase când, în bucuria noastră, spărgeam din stângăcie câte unul. Mirosul de portocale îmi umplea sufletul de bucurie, în timp ce prindeam bomboanele de pom în brad. Îmi amintesc până și cum scoteam bomboana din ambalaj și o savuram ca și cum ar fi fost prima și ultima bomboană pe care o mâncam, însă aveam grijă ca ambalajul să rămână agățat și în perfectă stare, ca și cum bomboana ar fi fost încă acolo. Acele ierni mi-au rămas adânc în suflet.

Toate aceste momente le retrăiesc de fiecare dată când merg în aceste locuri speciale, pline de frumusețe. Zâmbetul îmi apare pe chip și pielea mi se face de găină atunci când ne întâlnim toți și povestim "aventurile faimoase" ale copilăriei.

Acum, chiar dacă timpul nemilos a trecut, sunt copil încă și știu că în interiorul meu, copilul de altădată va rămâne „captiv” pentru totdeauna.

                                                                     Ana-Maria-Luiza Nebancia