Universul copilăriei (9)

                                  Fotografii realizate de Teodora Cristiana Tudorașcu

Universul copilăriei (8)

                                                                                                       Elena Jianu

O poveste despre o familie și despre un bunic (Câinele lui Dumnezeu și piciorul de scaun)

Dragi Cititori,

Poate că mâine nu voi mai scrie, poate că mâine glasul meu va fi mut ca un pește, iar aceste cuvinte vor fi ultimele mele cuvinte pentru eternitate. Atunci aceste ultime vorbe vreau să fie o poveste - povestea care m-a bântuit toată viața ca o umbră, care m-a amuzat și care face parte din fiecare om din familia mea.

Totul începe cu un băiat (bunicul în copilărie) pe care nu l-am cunoscut niciodată, fiindcă a plecat prea devreme în brațele calde și moi ale Morții. Mulți îmi spun că semăn cu el, nu neapărat fizic, cât mai mult moral, ca pasiuni și fire (la fel cum semăn și cu celălalt bunic pe care, de asemenea, nu l-am întâlnit niciodată). Ochii mei de pisică, ochii de pisică ai mamei sunt ochii lui verzi, care s-au deschis de la o generație la alta. Înainte de a fi ai mei, ai mamei și ai maturului cu fața ca o hârtie pe alocuri îndoită și cu păr alb, ochii au aparținut feței sale de copil... apoi de adolescent.

            Povestea mi-a fost spusă de mama, de bunica, de mătușa, încât uneori tind să cred că este povestea noastră, a tuturor, nu doar a lui. E povestea care dăinuie în ochii noștri și în îndârjirea, ambiția, visul, Zborul care au caracterizat mereu această familie.

         Bunicul meu (înainte de a fi bunic) a fost înscris la școala de tâmplărie din orașul cu felinare, orașul Sărutului și al Păsării măiestre, al lui Brâncuși și al sculpturii - Târgu-Jiu. Nu știu dacă atunci existau felinare sau insula, nu știu dacă el vedea dincolo de apa Jiului o altă lume, dar uneori îmi place să mi-l închipui dincolo de ea, privindu-mă așa cum eu încerc să îl privesc.

          El locuia într-o căsuță cu pridvor de lemn, în Curtișoara, citea sub o halângă umbroasă și (îmi place să cred), desena primăvara viorelele care m-au impresionat și pe mine.

            Apoi tot peisajul s-a schimbat, când a intrat la școala de tâmplari, după școala gimnazială terminată la Turcinești. Lucrurile mergeau bine, până la primul examen practic.

            Fiecare avea de realizat două lucrări din bucățele de lemn de diferite dimensiuni. Poate că până atunci viața fusese frumoasă și cerul albastru ca o peruzea - dar atunci totul s-a-ntunecat în mica mea lume - spune bunica mea că așa ar fi povestit el pentru prima dată.

            După ce o săptămână încercase zi de zi să încropească ceva din bucățelele de lemn pe care le avea la dispoziție, decide că nu e făcut pentru asta și că ar fi mai bine să renunțe. Renunțasem, renunțasem și pace bună. M-am culcat și am lăsat lumea cu ale sale, dar pe mine gândurile și conștiința nu mă lăsau în pace, spunea mama că i-ar fi povestit el în fața focului, într-un an, când ea era mică și el, cu mâinile lui mari și lungi, gusta dintr-un păhărel țuica din cazan.

            A doua zi plecase la școală devreme, a ajuns mult înainte de începerea orelor și s-a dus în parcul central, să privească perindarea oamenilor, a lumii bune, în costume elegante, în contrast cu vânzătoarele de flori arse de soare și sărmane. Privea parcul și șuvoiul de lume care se scurgea dintr-o parte în alta a aleii. Lumea era grăbită și soarele - sus, mare și cald. Ochii îmi fugeau și am văzut o ramură de castan ruptă într-o margine umbrită, ar fi spus el.

            Omul cu ochii albaștri (străbunicul meu) îi dăruise când începuse școala un briceag mic și argintiu. Atunci i-a venit ideea - a sculptat cu vârful ascuțit, a tăiat, a rupt, ajungând la două bucățele de lemn, una micuță și una mai mare și mai subțire. Un câine cu urechi lungi s-ar fi așezat lângă banca pe care bunicul sculpta, iar el s-a aplecat, l-a mângâiat și i-a dat un codru de pâine. Câinele i-a lins mâna de copil, iar el l-a sculptat în bucățica mică de lemn. Când să-l termine, i-a tăiat din greșeală o lăbuță. Câinele care îi fusese model nu s-a supărat, i-a lins mâna pentru o ultimă dată și a plecat... Câinele lui Dumnezeu! spunea bunicul când re-re-repovestea întâmplarea.

            Din lemnul cel lung nu a mai avut ce să facă, așa că l-a curățat, l-a rașchetat și l-a băgat în traistă.

Când a examinat profesorul lucrările, s-a uitat strâmb la cățelul cel șchiop, apoi și-a așezat mai bine ochelarii pe nas și a întrebat: Și asta ce e?, iar el, bunul, a răspuns calm: Un picior de scaun, tovarășe profesor.

            Tovarășul s-a mai uitat o dată lung la elevul cu ochi verzi și cu mâini subțiri, cu degete lungi, apoi a spus: Ești picat! Va trebui să iei lucrurile mai în serios, nu să-ți bați joc de noi cu picioare de scaune... Auzi, picior de scaun! Și câini mici și șchiopi!

            Atunci bunicul a plecat, a ieșit pe Calea Victoriei, care i se părea și mai mare și mai aglomerată decât de obicei (poate din cauza lacrimilor lui). A strigat cât l-au ținut plămânii: Eu cu câinele ăsta șchiop și cu piciorul meu de scaun mă și însor, dacă vreau! Asta-i averea mea!

            Dragi cititori, ciudat este însă ce s-a întâmplat, când a întâlnit-o pentru prima dată pe bunica. Și-a uitat câinele șchiop pe o bancă, tot în Târgu-Jiu, în același parc, deja îndrăgit de el. O fată cu ochi de cafea și cu obraji plini i-a amintit să nu-l uite.

            S-au cunoscut abia mai târziu, peste ani. După ce a pețit-o și s-au căsătorit, bunicul a venit la bunica acasă cu un scaun mic în spate, cu trei picioare de lemn și i-a dat dintr-o traistă de elev un cățel mic-mititel de lemn, fără o lăbuță (Câinele lui Dumnezeu!).

         Așadar, dragi cititori, cea din urmă poveste a mea despre Târgu-Jiu nu este nici o mare lovitură pentru omenire, nici Marele și Monstruosul Adevăr despre lume și conștiință, ci pur și simplu o istorisire despre un scaun de lemn (pe care am copilărit și eu), despre un bunic pe care nu l-am cunoscut niciodată, despre un câine șchiop, despre un tovarăș profesor, despre o mamă... despre o familie - Familia Mea - și despre un oraș pe care îl iubesc atât de mult pentru ceea ce este - Târgu-Jiu (eternul oraș cu felinare)...

                                                                                   Ioana Toloargă

Podul

Tata are foarte multe amintiri din copilăria sa dar dintre toate una mi-a rămas în cap până în ziua de azi. Pe vremea când el era copil Târgu-Jiu era foarte diferit de ceea ce este astăzi, în primul rând datorită aspectului. Existau mai multe spații verzi iar parcul era un colț verde cu aer curat. Un lucru care s-a schimbat radical din zilele acelea este Insulița. Când tata era copil, Insulița era doar un mare spațiu verde iar singurul mod prin care se putea ajunge acolo era pe un pod de lemn. Desigur, Podul Acela nu era cel mai sigur lucru după cum și tata s-a convins mai târziu.

Totul începuse ca o zi obișnuită de vară pentru el: se trezise, mâncase și ieșise afară să se joace cu prietenii. Marea parte a timpului o petreceau aproape de casă, dar ziua asta urma să fie diferită pentru că tocmai în aceea zi începuse Festivalul ce are loc în fiecare vară, chiar și în ziua de astăzi.

Unul dintre prietenii tatei a luat inițiativa și a spus:

-Haideți să mergem și noi pe Insuliță, doar a început Festivalul!

Tuturor le-a surâs ideea așa că nu au stat mult pe gânduri până să se hotărască. S-au adunat toți și au pornit spre Insuliță.

Pe drum plănuiau ce vor face acolo, adunau banii și socoteau ce vor putea cumpăra sau spuneau diverse glume ce provocau un râs isteric în rândul grupului.

Dintr-o dată unul dintre prietenii tatălui meu a spus în glumă:

-Poate se rupe podul cu noi dacă mâncăm așa mult acolo.

Toți au început să râdă fără să se gândească că prietenul lor se transformase în medium.

Au alergat fericiți spre Insuliță și au trecut podul ca și când ar fi avut aripi în loc de picioare. Tata remarcase ceva ciudat în legătură cu podul, i se părea că nu este ca de obicei, avea un sentiment că ceva rău era pe cale să se întâmple însă ignorase total acel sentiment. Au petrecut câteva ore pe insuliță, până când seara a început să se lase peste oraș.

-Cred că este timpul să plecăm, a spus unul din ei când a văzut că stelele apar una câte una pe cer.

Toți au fost de acord, așa că au mers în căutarea celorlalți pentru a pleca spre casă. Au trecut podul iar tata a avut din nou acel sentiment ciudat că ceva rău avea să se întâmple. Ajunși pe partea cealaltă unul dintre ei și-a amintit ceva:

-Ahh, mi-am uitat pălăria acolo, trebuie neapărat să mă întorc altfel mama se va supăra pe mine.

-Vrei să venim cu tine? a întrebat tata

-Nu e nevoie, mă întorc imediat.

Spunând aceasta a înaintat spre pod însă nu a mers mai mult de 3 metri că podul s-a rupt iar prietenul tatălui meu a căzut în apă. În acel moment panica i-a cuprins pe toți și nimeni nu a mai știut ce să facă numai tata a reușit să își controleze emoțiile și a sărit în apă după prietenul lui. Din fericire, prietenul tatălui meu știa să înoate așa că nimic rău nu i s-a întâmplat. Într-un final au ajuns amândoi teferi la mal iar in jurul lor s-au adunat ceilalți prieteni.

-Sunteți bine? au întrebat toți în același timp.

-Da, eu nu am nimic, dar tu? l-a întrebat tata pe prietenul său.

-La fel ca tine. Mama îmi tot spunea că nu o să ajung nicăieri cu uitatul meu. Țin să o contrazic, am ajuns în Jiu.

Toți au început să râdă și s-au îndreptat spre casă fericiți că toți erau teferi.

                                                           Elena Andreea Brujac

Universul copilăriei (7)

                                        Fotografii realizate de Teodora Cristiana Tudorașcu

Copilărie în Târgu-Jiu

Închizând ochii, doamna profesoară respectată și iubită de astăzi se transpune în fetița cu păr lung și cu o privire ageră de altădată. Se pare că imaginea dominantă în gândurile acesteia când vine vorba de Târgu-Jiu este cea a clădirilor vechi și impresionante și a străzilor prăfuite. Oamenii se agitau pe aceste străzi, mânați de grijile zilnice și de programul pe care trebuiau să îl respecte.

Școlărița noastră, îmbrăcată în uniformă și cu frumosul păr prins, își duce ghiozdanul mult prea mare pentru ea. Alături de ea merge sora sa, doar cu un an mai mică, îmbrăcată cu o uniformă asemănătoare. Cele două fete discută despre lecțiile de la școală și merg liniștite spre casă. Odată ajunse, mănâncă și apoi se joacă o jumătate de oră, o oră. Apoi, se apucă de teme și își învață lecțiile pentru următoarea zi. Din nefericire, frica de a nu ști sau mai bine zis, de a nu fi pedepsite din cauză că nu știu lecția este cea care le îndeamnă să învețe și nu dorința de cunoaștere.

În afară de această frică ce domnea în timpul temelor, doamna de astăzi își amintește numeroasele vizite pe care le primea familia sa. Întoarsă de la muncă, mama sa se apuca de gătit și pregătea un adevărat festin. Cele două surori se ocupau de curățenie și aranjau toată casa. Vizitatorii veneau în număr mare și de multe ori petrecerile se întindeau până târziu în noapte. Fetele îi salutau pe invitați și după ce mâncau, se retrăgeau în camera lor, ascultând zgomotul din camera alăturată. A doua zi trebuiau să curețe, alături de mama lor întreaga încăpere. Surorilor le plăcea curățenia, toată casa ieșea lună din mâinile lor pricepute. Măturau, ștergeau, spălau și aranjau tot ce se putea.

La școală, acestea erau printre fruntașii clasei și toți profesorii le apreciau. Doamna din fața mea povestește însă că tocmai din cauza profesorilor, acestea se comportau uneori urât cu colegii lor mai slabi la învățătură. Profesorii le apreciau și le lăudau pe ele și pe colegii lor care învățau, iar cu ceilalți se comportau urât, îi jigneau și îi făceau și pe ceilalți copii să îi trateze cu superioritate. Din această cauză, a avut loc o întâmplare nu tocmai plăcută. Fiind lăsată responsabilă de ordinea și disciplina în clasă în lipsa profesorului, fetița s-a comportat foarte urât cu unul din colegii săi mai slabi la învățătură, iar acesta a ripostat la rândul lui, spunându-i ceva urât. Aceasta spune că nu își amintește exact ce i-a spus, însă știe că l-a jignit pe colegul ei. Acum își dă seama că a greșit și că atitudinea de atunci a profesorilor o făcea să se creadă superioară. Doamna care-și retrăiește copilăria în timp ce povestește spune că acest exemplu a făcut-o ca, în poziția pe care o ocupă și în viață în general, să nu mai judece în funcție de cunoștințe și de părerile generale. Astfel, o întâmplare aparent neînsemnată din copilărie i-a construit o trăsătură de caracter care îi este foarte apreciată.

Alte imagini care îi vin în minte atunci când se gândește la copilărie sunt acelea cu ea și sora sa jucându-se vesele în camera lor. Jocurile lor preferate erau să-și imagineze că sunt doctorițe sau profesoare. Cel mai mult îi plăcea să se joace „de-a doctorița”. De altfel, până a ajuns la facultate a crezut că asta o să și devină. Se pare că celălalt joc i-a fost însă menit. Jucându-se „de-a profesoarele”, una dintre ele trebuia să fie profesoara și cealaltă eleva. Catalogul era nelipsit și păpușile mai mult sau mai puțin ascultătoare constituiau grupul de elevi. Se pare că jocul din copilărie a ajuns jocul de zi cu zi al femeii adulte din prezent. Un zâmbet trist înflorește pe buzele acesteia în timp ce retrăiește micile bucurii ale copilăriei.

Personal, cred că asta e povestea tuturor copiilor ajunși adulți. Jocurile din copilărie ne formează într-un fel sau altul gândirea de adult. Uneori, acestea ajung să se materializeze, transformându-se în realitate, iar alteori sunt doar niște amintiri ale copiilor inocenți și fără griji, amintiri care îți dezvoltă personalitatea. Este extrem de interesant să urmărești cum amintirile din copilărie au creat adulții de astăzi și cum gândirea lor s-a schimbat și s-a dezvoltat de la o perioadă a vieții la alta.

                                                             Maria Alexandra Costea

O pagină din copilărie...

Mă lupt cu tine, timp! Războiește-te cu cineva pe măsura ta! Războiul nostru nu lasă în urmă decât... praful copilăriei, praf de aur, neprețuit...

Iți mai amintești, tu, cititorule, vremea în care de-a mama și de-a tata era doar o joacă, în care bicicleta era mașina perfectă și locul banilor era ținut de frunze, flori sau de dolarii din Monopoly?

Eu da! Îmi amintesc și ah, ce mult aș vrea să mă întorc… dar merg înainte și mă lupt cu tine, timp, nu te las să furi nimic din ce reprezintă frumusețea vieții!

Pantofii de mireasă nu se poartă decât o dată în viață sau cel puțin… așa se spune! Am fost fascinată de cei ai mamei... ea i-a purtat o singură dată, eu i-am purtat întreaga mea copilărie, pe ascuns, bineînțeles. În lumea jocului totul e real și nimic nu trebuie făcut de față cu adulții, aceasta e regula de aur a vârstei de aur.

Mă gândesc la copilărie și mă pierd în detalii, parcă văd super mașina mea de lux, o bicicletă care și-a pierdut roțile din cauza virajelor periculoase, din cauza obstacolelor, a gropilor… văd păpușile aranjate ca la școală pentru că eu eram doamna învățătoare, voiam să le fac să înțeleagă cum să scrie o compunere și cum să rezolve problemele cu ajutorul desenelor, să fiu eu cea mai bună profesoară și ele să fie elevele eminente…

TIMP, VINO ÎNAPOI!!! Îmi amintesc de câinele meu, căruia

i-am scris la un moment dat și o poveste, îmi amintesc cum îl plimbam în coșul de la bicicletă, el era copilașul, eu mama cea bună ce îi făcea mâncare și îi respecta toate năravurile și cel mai important îi luam apărarea de câte ori era nevoie, eram noi doi contra tuturor.

Cu toate acestea, cea mai frumoasă parte a copilăriei o reprezintă amintirile năzdrăvăniilor făcute împreună cu prietena mea, cea mai bună prietenă a mea. Eram de nedespărțit! Frumos ar fi ca toată lumea să aibă parte de cel puțin o singură prietenie cum a fost a mea. O iubeam, Doamne, dar... am crescut și lucrurile s-au schimbat, timpul ne-a îndepărtat încet.

Am fost căpitanii unor bărcuțe de hârtie ce pluteau în voia sorții pe un pârâu, am așteptat o cireadă de vaci să coboare dealul, am avut cea mai tare formație rock, în ciuda lipsei de talent, am sărit orice gard posibil și încă multe alte nebunii... Îmi lipsește totul atât de mult, de fiecare dată când mă apuc de tema la mate îmi dau seama cât de mult am crescut, câte responsabilități au apărut și cât de greu începe totul să devină…

Copilăria trezește în oricine sentimentul de melancolie, este o lume de miracole și de uimire, ,,singurul Paradis pierdut’’.    

                                                      Monica-Teodora Scăunașu                                        

Universul copilăriei (6)

                                                                               Ciprian Neicuțescu

Spiritul orașului

           Ați vrut să vă vorbesc despre trecut... Ați vrut să aflați ceva ce nu e ușor de observat, să vedeți ceva ce nu se vede și v-am purtat în sufletul, în mintea, în trecutul meu.

            Dar trecutul declanșează mereu prezentul, dragii mei cititori duminicali. Trecutul meu a născut Omul de azi.

            Există într-un bloc, la periferia Târgu-Jiului, într-un apartament la un etaj oarecare, un om despre care nu știți încă nimic. Omul acesta există în aceste rânduri fiindcă există prezentul. O fată de 15 ani, cu părul blond-roșcat și cu ochii albaștri trece poate pe lângă voi în troleu sau pe trotuare, se târăște pe lângă voi cu pașii ei mici în bocanci, cu umbra ei cuibărită în asfalt... Și voi nu o vedeți, nu o auziți!

       Haideți să ne apropiem de ea, să auzim scrâșnetul ghetelor pe alei și să vedem îndârjirea din ochii ei. Iese zilnic, sau aproape, din întunericul ei spre lumina voastră, iar voi nu o vedeți, așa cum uneori o faceți cu Marile Adevăruri, cu mulți dintre oamenii în afara celor care atârnă în sticlele din pereți. Poate că asta nu se vede, dar ochii ei spun că nu se poate numi decât Ana (Ana Maria Găman). Umbra ei nu scoate asta la iveală, dar de câțiva ani ea poartă un trecut greu în spate - O poveste.

            Am căutat fără să vreau și să știu oameni ca ea toată viața - oameni care spun ceva și atunci când tac și sunt ceva prin ei înșiși. Dar să revenim la ceea ce vă interesează, cititorii mei obosiți, poate plictisiți, în goana voastră după Timp și după Fericire.

         Ea locuiește în orașul meu cu felinare, a copilărit aici, a simțit respirația lui Brâncuși în vânt, pe care îl iubea în copilărie, când parcul i se părea atât de mare, infinit... Dar lumea ta e fericită doar atâta timp cât tu ești fericit!

            Orașul acesta a legănat-o în timp ce bunica ei a crescut-o. Rădăcinile casei din Drăgoieni și ale apartamentului unde crescuse s-au scurs pe sub pământ până la Masa Tăcerii, până la Coloana Infinitului, astfel încât Ana s-a simțit mereu infinită când era cu bunica ei.

         Numai că umbra lucrurilor care au fost se răsfrânge peste ceea ce este și murdărește.

            Până la 13 ani, Ana își dorea să devină farmacistă în orașul cu felinare pentru a o face bine pe bunica bolnavă. Cât de copil poți să fii și cât de adult poți deveni într-o noapte! Când eram mică, mă plimba cu căruțul de la un capăt la altul al orașului, spune Ana. Inimile însă sunt atât de mari și mor atât de ușor, ca și cum tot timpul din ele s-ar scurge pe pământ, secundă cu secundă, până când Timpul inimii ar rămâne sărac, așa cum sunt oamenii.

            Bunica ei avea o valvă înlocuită printr-o operație și făcuse recent o intervenție, pentru cataractă. A murit de două ori: o dată în brațele Anei, acasă, când ea a simțit că trebuie să o salveze, dar i-a auzit inima ca un ceas vechi și mic oprindu-se, și o dată, la spital, în aceeași dată de 6 septembrie 2012. O dată a murit pentru Ana… și o dată pentru restul lumii.

            Se spune că Moartea vede culori noi pe cer atunci când ia un suflet și sunt sigură că ați fi vrut să știți ce culoare avea cerul pentru ea și pentru Ana în ziua aceea și cât de rece era piatra Porții Sărutului, cât de umed era pământul care o primea înapoi pe bunica Anei. Dar ea nu-și amintește asta... nu-și amintește decât că nu mai ieșise de 5 zile din casă și că o iubise. Pot să vă spun că se auzea zgomotul secundelor moarte și poate că azurul avea culoarea ocrului, dar ce mai contează? Ce contează dacă erau nori de făină sau ploaie? Ce mai contează dacă vrăbiile se agitau în aer? Nu mai conta nici dacă brațul de piatră al Coloanei s-ar fi dărâmat și lumea ar fi fost distrusă... lumea Anei era deja distrusă.

De atunci nu a mai vrut să devină farmacistă și orașul i s-a părut mic, trist și urât. Poate că mai pierde uneori timpul în oraș, încercând să uite - în cafenele și biblioteci întunecoase, în săli mici și înghesuite de concerte rock.

            Dar ziua și mai ales noaptea aceea o bântuie: Eu credeam totuși că va putea fi salvată, de asta am încercat să nu îmi pierd cumpătul, deși mă tot strângea de mână și i se vedeau lacrimi în colțul ochilor... Când aud că vorbește cineva despre moartea ei, pentru câteva secunde eu am convingerea că nu are cum să fie moartă și apoi îmi amintesc totul și e la fel de zdruncinător ca și prima oară când am aflat de asta, deși au trecut 2 ani de atunci. Mă simt ca și când aș fi într-un vis care nu pare real, dar, după ce toată lumea vorbește despre el, îmi dau seama că e singurul lucru palpabil din viața mea.

Trecutul înnegrește prezentul și face luminile de pe insuliță să pălească.

Totuși povestea asta nu se compune doar din lacrimi. În ciuda tragicului, Ana continuă să trăiască - Să Fie, dincolo de A Supraviețui. Îi place să citească, în special cărți din biblioteca de la Drăgoieni, îi place să fie singură uneori, să scrie și să cânte (e soprană în corul liceului nostru, Spiru Haret).

În încheierea acestei povești vreau să vă spun că orașul, Târgu-Jiul nostru, nu trebuie să fie urât pentru asta, pentru umbra asta de tristețe și melancolie care îi înconjoară membrele răsfirate pe asfalt și iarbă, sub mormanul de frunze căzute.

Povestea orașului se compune din toate aceste mici povești ale fiecăruia dintre noi și de aceea îl iubim, de aceea locuim, învățăm, venim aici - fiindcă de el ne leagă fire nevăzute.

În plus, după toate câte v-am spus, aș vrea să-i spun și Anei ceva. Sunt sigură că în fiecare noapte, bunica ei coboară pe treptele grele și reci ale Coloanei, din Cer, până la noi. Călătoreşte până la ea şi o sărută de noapte-bună, apoi reia traseul copilăriei, prin parcul care redevine infinit și se așează la Masă, ea făcând parte din tăcere... În zori se ridică ușor, se uită în spate, ca și cum ar putea-o vedea pe Ana cea mică, pe care o ținuse de mână și stinge felinarele de pe insulă. Apoi coboară, pe trepte nevăzute, prin apă, Dincolo.

Bunica ta te iubește, Ana. Nu a murit niciodată, ci e în spiritul acestui oraș.

                                                                                        Ioana Toloargă

Universul copilăriei (5)

                                   
                                                                                             Raisa Maria Ebîncă

Copilăria... eterna poveste

Alunecând în capcana amintirilor, adulții se lasă ușor purtați de valul de sentimente care îi inundă atunci când se gândesc la copilărie. Dacă ne întoarcem în timp cu aproximativ 30 de ani, descoperim băiețelul care făcea tot felul de năzbâtii și intra mereu în probleme, pentru ca acum să vedem un bărbat responsabil, care nu se întreține doar pe sine ci are grijă și de familia sa.

Întorcându-ne în timp, acesta povestește cu emoție în glas despre orașul de altădată, despre acel Târgu-Jiu cu străzi pavate și clădiri impunătoare. Descoperim că arhitectura orașului este ceea ce l-a fascinat întotdeauna pe băiețelul fără griji, de altădată. Cuvintele sale ne fac să ne imaginăm un puști întorcându-se de la școală, cu ghiozdanul în spate și îmbrăcat în uniformă, umblând pe străzile orașului și examinând fiecare detaliu. Clădirile erau majoritatea mari și peste tot se vedeau aceleași culori reci, care astăzi ne inspiră senzația de vechi, care ne duc cu gândul la istorie și ne fac să ne întrebăm oare ce întâmplări care poate au schimbat cursul istoriei s-au petrecut între pereții lor. Dar băiețelul nu se gândea la așa ceva, el examina modelele de pe pereți, era atent la toate formele de lemn ce împodobeau marginile și la sculpturile care se găseau pe unii stâlpi.

Aceste plimbări nu puteau dura însă prea mult. Mama îl aștepta acasă îngrijorată. Casa părintească era foarte asemănătoare cu celelalte, dar o știa prea bine ca să îl mai impresioneze. Totuși, bărbatul de acum are în minte pereții decorați cu acele țesături cu modele tradiționale românești și paturile cu arcuri, paturi ce erau atât de confortabile și atrăgătoare după o zi lungă la școală! Dar patul trebuia să mai aștepte. Cei trei frați, doi băieți și o fată, se așezau cuminți la masă împreună cu părinții lor. Mâncau liniștiți și aveau grijă să termine totul din farfurie, altfel, pedeapsa nu întârzia să ajungă. Cu o soră mai mare cuminte și care învață foarte bine și cu un frate mult prea mic pentru a face prostii prea mari, rolul acesta îi revenea băiețelului neastâmpărat care era „capul răutăților”.

După ce mâncau, gândul neplăcut la temele pentru a doua zi apărea sâcâitor în mintea sa. Totuși, ce era mai atrăgător: niște teme aiurite sau să se joace cu băieții pe afară? Răspunsul este de la sine înțeles. Astfel, acesta își asuma rolul copilului neastâmpărat și refuza să-și facă temele, eventual mai făcea și vreo prostie pe acasă. Mama, furioasă, îl certa și se apropia să-i aplice o pedeapsă pe măsură. Ce putea face pentru a scăpa? Putea fugi de acasă până când mama se liniștea. Și ce să facă până seara când i se făcea foame și trebuia să se întoarcă acasă? Se ducea la verișorul său, la fel de neastâmpărat și fugeau amândoi să înoate, să se joace cu mingea cu ceilalți băieți sau multe alte jocuri. Ziua parcă trecea totuși prea repede. Seara, mânat de foamea și oboseala datorată alergării și jocului, cu capul plecat, era nevoit să se întoarcă acasă și să-și primească pedeapsa. Oare o cină bogată și patul cald meritau bătaia zdravănă care îl aștepta acasă? Cu siguranță, da! De altfel, în atâtea ore, nici mama sa nu mai era atât de furioasă și deseori scăpa destul de ușor. Se pare că metoda cu fuga era eficientă!

Cu stomacul plin și bucuria amintirilor haioase de peste zi, fără griji și cu gândul la noi pozne, băiețelul se cufunda în lumea viselor, a doua zi fiind gata să o ia de la capăt.

                                                            Maria Alexandra Costea

Universul copilăriei (4)

                                                                                           

                                                                                         


                                                                                                     
                                             Maria-Cristina Bălășin

Pagini din copilărie…

Având în vedere copilăria minunată de care am avut parte m-am decis să aștern pe câteva pagini de hârtie mici însemnări, gânduri, memorii care îmi trezesc emoții puternice de fiecare dată când mi le reamintesc.

Am copilărit în Târgu–Jiu, un oraș cu o istorie bogată, cu un tezaur folcloric și artistic aparte, renumit și apreciat printre străini datorită bogățiilor sale. 

În mod surprinzător viața dincolo de aparențe, viața locuitorilor este una liniștită, ce domină prin simplitate și bunătate.

Târgu-Jiu este locul unde m-am născut, am copilărit, am învățat, motive pentru care va avea mereu un loc aparte în inima mea.

Când mă gândesc la Târgu–Jiu îmi apar în minte experiențele personale, unice și speciale, momentele amuzante alături de colegi și de familie, imaginea tomnatică a unei străzi din cartier, centrul într-o zi de iarnă…

De câte ori trec prin fața unei anumite cofetării îmi amintesc cu drag de fiecare aniversare petrecută acolo, de fiecare întâlnire cu colegii. De câte ori trec pe lângă fosta mea școală îmi aduc aminte cu lacrimi de fericire de fosta mea clasă, de fiecare prostie pe care am făcut-o, de fiecare notă mică pe care am obținut-o și de fiecare excursie în care am fost. Acum fiind o adevărată liceeană, depășind stadiul de boboc și acomodându-mă cu toți profesorii pot spune cu mâna pe inimă că liceul… ei bine… este o perioadă GREA. Dar din câte am auzit cele mai grele experiențe sunt pe de o parte și cele mai frumoase. Sunt mândră că peste câțiva ani, după ce o să termin liceul o să am cu ce să mă mândresc. Mai este mult însă până atunci… multe note de luat, examene de dat, concursuri de câștigat și prietenii de legat.

Să vorbesc acum și despre imaginea orașului filtrată prin proprii mei ochi. Să mă gândesc ce văd… o stradă liniștită într-o după-amiază caldă de toamnă… strada copilăriei mele, cartierul în care locuiesc, văd apoi centrul orașului într-o seară târzie de vară când mulțimile de tineri și copii dau viață fundalului citadin… privită din ansamblu această imagine pare o variantă modernă a tradiționalelor seri în care satele erau animate de chiuiturile și jocul tinerilor. Mai văd teatrul, Parcul Central, insula orașului și imaginea Jiului sub lumina asfințitului, mai văd de asemenea familia mea împreună, sora mea jucându-se cu câinele, părinții și bunicii stau la masă, vorbind tare și râzând din suflet și pe mine, fericită că am parte de astfel de momente.

Nu pot să spun că Târgu-Jiu este cel mai minunat oraș din lume, însă în sufletul meu este sinonim cuvântului acasă, omonim cuvântului familie și antonimul cuvântului răutate, este și mereu va fi o parte a persoanei care am devenit, o parte a omului care pășește pe noi meleaguri pornind dintr-o lume specială. Oricât de departe voi ajunge în viață, mă voi lăsa purtată de inspirație, orice decizie voi lua, voi fi fericită că am avut drept mentori niște oameni speciali.

Mereu îmi voi aminti cu drag de acest oraș, de toate străzile și clădirile lui, de toate persoanele dragi mie, în special de familia mea și voi fi mereu recunoscătoare că am avut parte de o asemenea copilărie.   

                                                            Andreea Bălăeț

Universul copilăriei (3)

                                                                           Maria Elena Munteanu

CURCUBEUL

Mulți ar spune că în Târgu-Jiu nu se întâmplă niciodată nimic, că totul este plictisitor, că toți oamenii se cunosc între ei. Pe scurt, că totul este previzibil. Eu țin să îi contrazic, lucrurile deosebite li se întâmplă oamenilor ce știu să privească în jurul lor.

Am destule amintiri deosebite din acest oraș, dar una mă face și acum să zâmbesc când mă gândesc la ea.

Când eram la grădiniță, mama obișnuia să mă ducă cât de des putea, la plimbare în Parcul Central. Totul devenise o rutină pentru mine, dar într-o zi ceva s-a schimbat. Am mers cu mama în parc ca de obicei, era o zi frumoasă, niciun nor nu era pe cer. Cu toate acestea o femeie, care stătea cam la 3 bănci distanță de noi, avea o umbrelă multicoloră deasupra capului. De ce ar fi avut o umbrelă într-o zi în care nu era niciun nor pe cer? La vârsta aceea nu am dat mare importanță acestui amănunt, dar acum mă gândesc că acea doamnă avea probleme cu vederea.

Mama se ridicase și încerca să îmi spună că e timpul să plecăm dar eu eram mult prea captivată de umbrela colorată. Într-un final, mama a reușit să mă ridice de pe bancă și deși m-am holbat la doamna aceea tot timpul, aceasta nici nu a remarcat, sau poate a remarcat dar a hotărât că nu era exact persoana ce ar trebui să judece întrucât ea avea o umbrelă deasupra capului, nu eu.

După ce am plecat din Parcul Central am observat că nu mergem pe drumul obișnuit spre casă așa că mi-am ridicat privirea către mama și am întrebat-o:

-De ce nu mergem pe drumul nostru spre casă?

-Pentru că nu mergem încă acasă.

-Dar unde mergem?

-O să vezi.

Drumul pe care mergeam îmi era total străin, nu mai mersesem niciodată pe acolo și habar nu aveam unde ar fi vrut mama să ajungem. După 10 minute de mers s-a oprit în fața mea:

-E timpul să închizi ochii.

-Și dacă mă împiedic?

-O să am eu grijă să nu te împiedici.

-Dar dacă mă lovesc de cineva?

-Nu o să te lovești de nimeni. Haide închide ochii.

Deja devenea ciudat, mama mă duce pe un drum pe care nu am mai fost niciodată, într-un loc secret și nici măcar nu mă lasă să văd pe unde merg, dacă am mai fi mers încă 5 minute aș fi început să cred că mama e un agent dublu și a primit o misiune fix în momentul în care era cu mine afară și pentru a-și proteja identitatea secretă m-a pus să închid ochii. Ar fi avut sens. Din fericire, și în același timp din păcate, mama s-a dovedit a fi doar mama, nu un agent secret cu o identitate dublă.

După 10 minute de mers mi-a spus să deschid ochii. Cerul era plin de păsări de hârtie multicolore, în mijlocul lor înălțându-se Coloana Infinitului. Era un peisaj frumos, cerul albastru plin de pete colorate și în mijloc Coloana cea semeață.

-Păsări colorate, i-am zis eu mamei.

-Adică zmee, mi-a spus ea în timp ce scotea una din “păsările colorate” din geantă.

-E pentru mine? am strigat eu entuziasmată.

-Exact, acum haide să îl înălțăm, a spus mama.

Ne-am dus pe un petec de iarbă liber și am început să montăm zmeul. După 5 minute în care m-am zbenguit pe acolo încercând să îl ridic, într-un final am reușit. Vântul a început să bată încet, fiind o vreme perfectă pentru înălțat zmeele. Cu toate acestea, vremea asta perfectă nu a durat prea mult. Vântul a început să bată foarte tare iar cerul nu a mai fost albastru. Toți cei care încercam să ne înălțăm  zmeele, împreună cu cei care au reușit să facă acest lucru, am fugit să ne ascundem sub copaci pentru că ploaia devenise un pericol iminent. Toată lumea se ascundea de ploaie sub copacii stufoși, o singură persoană se plimba agale în jurul Coloanei, pe drumul de ieșire din parc. Nu i-am văzut fața acelei persoane dar am recunoscut-o după umbrelă. Era doamna cu umbrela multicoloră din parc. Să fi fost oare o coincidență că era singura persoană care a avut umbrelă, care a prevăzut ploaia?

Exact înainte să iasă din parc, ploaia s-a oprit, la fel și doamna cu umbrela multicoloră. Un curcubeu superb a apărut pe cer, toți ne uitam la aceea frumusețe a naturii. Curând a început să dispară, dar înainte de asta am vrut să văd în care parte a orașului se termina curcubeul. Se termina tot în parc. Exact deasupra doamnei cu umbrela colorată. Abia atunci a observat că o priveam, mi-a zâmbit și a plecat, odată

cu plecarea ei a dispărut și curcubeul.

                                                                  Elena Andreea Brujac

Universul copilăriei (2)

                                                                                  Petruța Raluca Stănoiu

Despre mine în orașul cu felinare

          A fost odată ca niciodată o fetiță căreia îi plăceau plimbările lungi, pe ninsoare... și felinarele ce se aprindeau în ceasuri târzii, când întunericul înghițea orășelul. O fetiță micuță și dulce, ca o castană coaptă.

         Dar poate că aceste rânduri fac parte dintr-o altă poveste... Sau poate că, pur și simplu ea i-a lăsat loc acum adolescentei cu tâmple umbrite de vise și gene lungi, poleite cu oboseala vieții cotidiene.

        Dar uneori, doar uneori, fetița se întoarce, din adâncuri înghețate de vreme, din tenebrele sufletului, iar adolescenta simte, gândește ca ea. Ajunge să vadă prezentul prin ochii trecutului.

            V-ar mira dacă v-aș spune că această adolescentă sunt eu și că vreau să vă spun, odihnindu-mi pe hârtie gândurile, povestea acestei fetițe, povestea copilăriei mele, legată strâns de orașul cu felinare despre care vă ziceam mai sus, orașul lui Brâncuși, Târgu-Jiu.

            Uneori, mă simțeam ca și cum copilăria mea s-ar fi șters imediat ce a fost trăită. O simțeam atât de departe și de înghețată în mine, încât cred că mi-ar lua sute de ani să ajung până la ea și să o retrăiesc. Dar iată că să scriu despre ea mă face parcă din nou copilul acelor zile.

            Atunci, pe la patru ani, când ajungeam în oraș, căci eu locuiesc în vecinătate, în Bumbești-Jiu, obișnuiam să iau în brațe ,,piciorul” Porții Sărutului, să mă așez serioasă pe scaunele care mărginesc aleea, prefăcându-mă că-s om mare, fumând sau stând picior peste picior...

            Îmi plăcea să merg în centru și să alerg cu porumbeii. Era așa de frumos să-i văd zburând pe lângă mine, în cercuri din ce în ce mai strâmte, încât aveam uneori impresia că mă ridic odată cu ei și că voi putea, în sfârșit, să-mi fac primul zbor, să fiu în înalturi, de unde voi putea vedea departe, tot mai  

    departe…
          Îmi plăcea să stau, pur și simplu undeva și să ascult lumea: să ascult vântul, să ascult trosnetul crengilor în Parcul Central, să ascult conversațiile grăbite ale adulților, vântul să-mi înțepe fața, să aud respirația timpului prin fiecare clădire: prin zidurile bisericii Sfântului Nicolae, prin ușile închise și deschise ale micilor buticuri.

            Alteori îmi plăcea să merg toată ziua doar pe dalele de culoare roșie sau albă sau să număr toți pașii pe care îi făceam în acea plimbare. Sunt lucruri atât de mărunte și de firave, pe care atunci sufletul meu le strivea cu imensitatea atâtor alte sentimente și de care azi mă agăț ca o oarbă în încercarea de A Trăi cu adevărat, de A Fi, lucruri de care îmi aduc aminte cu atâta plăcere acum. Ele sunt adevăratele mele amintiri.

          Îmi vin în minte azi atâtea lucruri ciudate, care mă lovesc, ca un val greu, ca o perdea groasă trasă peste ochi, pe care timpul a presărat praf, tot mai mult praf, împiedicându-mă să văd. O dată m-am pierdut într-un magazin din piața orașului și am început să plâng. Altă dată, după ce îi obligasem pe părinți să mergem (mereu când ajungeam în Târgu-Jiu) în magazinul Parângu, doar pentru a mă uita la jucării, la cărțile cu copertă colorată sau pentru a urca de cât de multe ori se putea, cu scările rulante în locul acela cald, unde mirosea mereu frumos, am spus hotărât că atunci când voi fi mare voi cumpăra acest magazin.

            Tatăl meu îmi spunea uneori că, pentru el, orașul este special pentru că, în copilărie ajungea acolo rar, doar la olimpiadele școlare și că-i plăcea mereu să-și cumpere brânzoaice. Și azi, orașul are mirosul și gustul acela, aburii calzi care pluteau în jurul lui pe atunci…

      

            Ei bine, și eu am amintiri asemănătoare. Atunci când am mai crescut, și eu veneam în oraș la concursuri și olimpiade. Majoritatea erau iarna, iar orașul lucea sub noianul de zăpadă, împodobit cu luminițe. Eu îl asociez emoțiilor de atunci, frigului, fulgilor pe care îmi plăcea să-i iau în mână și să-i privesc, cu forma lor mică și colțuroasă, cum se topesc… minuni atât de trecătoare! Văd orașul stând parcă sub conducerea, în umbra și ocrotirea lui Tudor Vladimirescu, poate pentru că portretul lui, tronând în capătul scărilor somptuoase din liceul care-i poartă numele, m-a impresionat de atâtea ori.

            Spre exemplu, orașul și acest liceu, în special, au marcat existența mea de școlar, căci prima mea experiență de olimpiadă națională a fost găzduită aici. Primele emoții, primele aplauze la scenă deschisă, primul interviu pe care l-am dat… sunt aici, în Târgu-Jiu.

            Îmi aduc aminte și de excursia organizată de Clubul Copiilor la Radio Tg-Jiu, când am recitat noi, întreaga echipă, un colaj de versuri pentru mama, de 8 Martie și cum am plâns atunci, pentru că, duși apoi în parcul copiilor, din centru și simțindu-mă rău, nu m-am putut cățăra pe dinozauri. Țineți minte dinozaurii? Doamne, ce mici și naive mi se par azi… și cât îi iubeam în copilărie!...

            Azi merg zilnic la Târgu-Jiu fiindcă am devenit elevă a Colegiului Național ,,Spiru Haret”. În fiecare zi privesc în tăcere Poarta, Masa, Scaunele, pot să admir ploaia de frunze și forfota oamenilor. Acum nici măcar claxoanele mașinilor sau frânele nu mă mai trezesc din visarea, contemplarea timpului în formele spațiului. Bucuriile mele sunt azi să mă plimb pe alei fără ca oamenii să mă cunoscă, să citesc în parc, pe o bancă izolată sau să văd, noapte de noapte, luminile felinarelor de pe Insuliță dublate de oglinda Jiului, ca o altă lume.

            Îmi plac mult clădirile vechi, în special cele cu obloane de lemn și pe care se cațără iedera, de parcă timpul s-ar preschimba în ea și ar îmbogăți și înfrumuseța casa.

            Ana Blandiana spunea că e atât de important să te întorci în locurile cunoscute peste care a trecut timp ca să vezi cât de mult te-ai schimbat tu însuți.

            Oare fetița cu codițe și adolescenta mai au ceva în comun?

            Cu siguranță, amândouă iubim orașul lui Brâncuși, cu liniștea, cu puritatea, dar mai ales cu lumina sa. Voi iubi mereu orașul meu cu felinare!

                                                                           Ioana Toloargă