Ce frumos era în copilărie! Acum că am crescut, chiar dacă aş retrăi
momentele, nu ar avea acelaşi efect. Timpul a trecut iar eu nu mai am acea
inocenţă ce mă făcea să mă bucur de cel mai insignifiant lucru.
Încă din primii mei ani, când am început să înțeleg cât
de cât lumea ce mă înconjura, mama ne lua pe mine şi pe sora mea în fiecare
dimineaţă de 1 Decembrie şi mergeam în Piaţa Prefecturii. Uram fiecare secundă
până acolo. Trezitul devreme, spălatul feţei cu apă rece pentru “a fugi somnul”,
cum ne spunea adesea mama. Acolo, atmosfera mă înviora mai ceva ca apa rece.
Parada militară, mulţimea adunată, majoritatea copii şi bătrâni, veselia, fanfara,
discursul pe care nu prea-l auzeam din cauza zgomotului, oricum nu prea
înțelegeam eu rolul lui, toate acestea erau un ritual pe care l-am observat ani
de-a rândul. Cel mai mult mă bucuram însă, atunci când primeam baloane. Veşnicele
baloane roşii, galbene şi albastre. Întotdeauna al meu era albastru. Culoarea
de care am fost şi sunt atrasă. Mult a încercat mama să mă dezveţe să aleg
această culoare la haine, pe motiv că sunt fetiţă, dar nu a avut ce-mi face.
Fiind o fire agitată, niciodată nu ajungeam cu balonul
acasă, se spărgea pe drum. Mi-amintesc cu drag
cum apoi, mergeam cu mama la magazinul de jucării de pe centru unde acum
se află Alessandra, între Xerox-ul de lângă o bancă şi magazinul de haine de lângă
Fornetti. Acest obicei s-a întrerupt pe la cei 11 ani ai mei, adică în urmă cu
7 ani. De acolo ne alegeam mereu câte un joc, şi eu şi sora mea. Era primul din
seria multelor daruri pe care aveam să le primim până pe 1 ianuarie. Mama iubeşte
perioada de iarnă şi sărbătorile şi ne-a insuflat magia acestora. Niciodată
nu-mi amintesc să mă fi plictisit în Ajunul Crăciunului sau de Sfântul Nicolae.
Cadourile era numeroase şi mereu ceea ce ne doream, poate şi mai mult.
După ce mai făcea mama anumite cumpărături în drum, mergeam
acasă, iar seara, mereu cu o jumătate de oră înainte de 6 eram înapoi în Piaţa
Prefecturii, îmbrăcate gros pentru a nu răcii, să vedem cum se aprind luminiţele.
Seara era prezent şi tati, omul care însufleţea atmosfera, deja încărcată de
veselie la vederea atâtor luminiţe, cu glumele sale. Poate pentru alţii e ceva
banal, dar pentru mine e ceva memorabil. Nu prea avem poze din aceste plimbări
ale noastre dar au intrat mai adânc în inima mea şi au fost mai bine păstrate în
memoria mea decât concediile la mare, la Herculane sau alte excursii pe Dunăre.
E păcat
că în momentul în care creştem, uităm să zâmbim şi nu ne mai putem bucura de
ceea ce ne făcea să zâmbim atât de des când eram copii. Anul acesta voi renunţa la
ieşitul cu prietenii şi o să optez pentru o seară în familie ca în vremurile
trecute. Vreau să recapăt din fericirea acelor zile şi să mă abat puţin de la
noul meu obicei, uşor anost.
Maria-Cristina Bălășin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu