O pagină din copilărie...

Mă lupt cu tine, timp! Războiește-te cu cineva pe măsura ta! Războiul nostru nu lasă în urmă decât... praful copilăriei, praf de aur, neprețuit...

Iți mai amintești, tu, cititorule, vremea în care de-a mama și de-a tata era doar o joacă, în care bicicleta era mașina perfectă și locul banilor era ținut de frunze, flori sau de dolarii din Monopoly?

Eu da! Îmi amintesc și ah, ce mult aș vrea să mă întorc… dar merg înainte și mă lupt cu tine, timp, nu te las să furi nimic din ce reprezintă frumusețea vieții!

Pantofii de mireasă nu se poartă decât o dată în viață sau cel puțin… așa se spune! Am fost fascinată de cei ai mamei... ea i-a purtat o singură dată, eu i-am purtat întreaga mea copilărie, pe ascuns, bineînțeles. În lumea jocului totul e real și nimic nu trebuie făcut de față cu adulții, aceasta e regula de aur a vârstei de aur.

Mă gândesc la copilărie și mă pierd în detalii, parcă văd super mașina mea de lux, o bicicletă care și-a pierdut roțile din cauza virajelor periculoase, din cauza obstacolelor, a gropilor… văd păpușile aranjate ca la școală pentru că eu eram doamna învățătoare, voiam să le fac să înțeleagă cum să scrie o compunere și cum să rezolve problemele cu ajutorul desenelor, să fiu eu cea mai bună profesoară și ele să fie elevele eminente…

TIMP, VINO ÎNAPOI!!! Îmi amintesc de câinele meu, căruia

i-am scris la un moment dat și o poveste, îmi amintesc cum îl plimbam în coșul de la bicicletă, el era copilașul, eu mama cea bună ce îi făcea mâncare și îi respecta toate năravurile și cel mai important îi luam apărarea de câte ori era nevoie, eram noi doi contra tuturor.

Cu toate acestea, cea mai frumoasă parte a copilăriei o reprezintă amintirile năzdrăvăniilor făcute împreună cu prietena mea, cea mai bună prietenă a mea. Eram de nedespărțit! Frumos ar fi ca toată lumea să aibă parte de cel puțin o singură prietenie cum a fost a mea. O iubeam, Doamne, dar... am crescut și lucrurile s-au schimbat, timpul ne-a îndepărtat încet.

Am fost căpitanii unor bărcuțe de hârtie ce pluteau în voia sorții pe un pârâu, am așteptat o cireadă de vaci să coboare dealul, am avut cea mai tare formație rock, în ciuda lipsei de talent, am sărit orice gard posibil și încă multe alte nebunii... Îmi lipsește totul atât de mult, de fiecare dată când mă apuc de tema la mate îmi dau seama cât de mult am crescut, câte responsabilități au apărut și cât de greu începe totul să devină…

Copilăria trezește în oricine sentimentul de melancolie, este o lume de miracole și de uimire, ,,singurul Paradis pierdut’’.    

                                                      Monica-Teodora Scăunașu