Dragi
Cititori,
Poate că mâine nu voi mai scrie, poate că mâine
glasul meu va fi mut ca un pește, iar aceste cuvinte vor fi ultimele mele
cuvinte pentru eternitate. Atunci aceste ultime vorbe vreau să fie o poveste -
povestea care m-a bântuit toată viața ca o umbră, care m-a amuzat și care face
parte din fiecare om din familia mea.
Totul
începe cu un băiat (bunicul în copilărie) pe care nu l-am cunoscut niciodată,
fiindcă a plecat prea devreme în brațele calde și moi ale Morții. Mulți îmi
spun că semăn cu el, nu neapărat fizic, cât mai mult moral, ca pasiuni și fire
(la fel cum semăn și cu celălalt bunic pe care, de asemenea, nu l-am întâlnit
niciodată). Ochii mei de pisică, ochii de pisică ai mamei sunt ochii lui verzi,
care s-au deschis de la o generație la alta. Înainte de a fi ai mei, ai mamei
și ai maturului cu fața ca o hârtie pe alocuri îndoită și cu păr alb, ochii au
aparținut feței sale de copil... apoi de adolescent.
Povestea mi-a fost spusă de mama, de bunica, de mătușa,
încât uneori tind să cred că este povestea noastră, a tuturor, nu doar a lui. E
povestea care dăinuie în ochii noștri și în îndârjirea, ambiția, visul, Zborul care au caracterizat mereu această familie.
Bunicul
meu (înainte de a fi bunic) a fost înscris la școala de tâmplărie din orașul cu
felinare, orașul Sărutului și al Păsării măiestre, al lui Brâncuși și al
sculpturii - Târgu-Jiu. Nu știu dacă atunci existau felinare sau insula, nu
știu dacă el vedea dincolo de apa Jiului o altă lume, dar uneori îmi place să
mi-l închipui dincolo de ea, privindu-mă așa cum eu încerc să îl privesc.
El
locuia într-o căsuță cu pridvor de lemn, în Curtișoara, citea sub o halângă
umbroasă și (îmi place să cred), desena primăvara viorelele care m-au
impresionat și pe mine.
Apoi tot peisajul s-a schimbat, când
a intrat la școala de tâmplari, după școala gimnazială terminată la Turcinești.
Lucrurile mergeau bine, până la primul examen practic.
Fiecare avea de realizat două
lucrări din bucățele de lemn de diferite dimensiuni. Poate că până atunci viața fusese frumoasă și cerul albastru ca o
peruzea - dar atunci totul s-a-ntunecat în mica mea lume - spune bunica mea
că așa ar fi povestit el pentru prima dată.
După ce o săptămână încercase zi de
zi să încropească ceva din bucățelele de lemn pe care le avea la dispoziție,
decide că nu e făcut pentru asta și că ar fi mai bine să renunțe. Renunțasem, renunțasem și pace bună. M-am
culcat și am lăsat lumea cu ale sale, dar pe mine gândurile și conștiința nu mă
lăsau în pace, spunea mama că i-ar fi povestit el în fața focului, într-un
an, când ea era mică și el, cu mâinile lui mari și lungi, gusta dintr-un
păhărel țuica din cazan.
A doua zi plecase la școală devreme,
a ajuns mult înainte de începerea orelor și s-a dus în parcul central, să
privească perindarea oamenilor, a lumii
bune, în costume elegante, în contrast cu vânzătoarele de flori arse de
soare și sărmane. Privea parcul și șuvoiul de lume care se scurgea dintr-o
parte în alta a aleii. Lumea era grăbită
și soarele - sus, mare și cald. Ochii îmi fugeau și am văzut o ramură de castan
ruptă într-o margine umbrită, ar fi spus el.
Omul cu ochii albaștri (străbunicul
meu) îi dăruise când începuse școala un briceag mic și argintiu. Atunci i-a
venit ideea - a sculptat cu vârful ascuțit, a tăiat, a rupt, ajungând la două
bucățele de lemn, una micuță și una mai mare și mai subțire. Un câine cu urechi
lungi s-ar fi așezat lângă banca pe care bunicul sculpta, iar el s-a aplecat,
l-a mângâiat și i-a dat un codru de pâine. Câinele i-a lins mâna de copil, iar
el l-a sculptat în bucățica mică de lemn. Când să-l termine, i-a tăiat din
greșeală o lăbuță. Câinele care îi fusese model nu s-a supărat, i-a lins mâna
pentru o ultimă dată și a plecat... Câinele
lui Dumnezeu! spunea bunicul când re-re-repovestea întâmplarea.
Din lemnul cel lung nu a mai avut ce
să facă, așa că l-a curățat, l-a rașchetat și l-a băgat în traistă.
Când a examinat profesorul lucrările, s-a uitat
strâmb la cățelul cel șchiop, apoi și-a așezat mai bine ochelarii pe nas și a
întrebat: Și asta ce e?, iar el,
bunul, a răspuns calm: Un picior de
scaun, tovarășe profesor.
Tovarășul s-a mai uitat o dată lung la
elevul cu ochi verzi și cu mâini subțiri, cu degete lungi, apoi a spus: Ești picat! Va trebui să iei lucrurile mai
în serios, nu să-ți bați joc de noi cu picioare de scaune... Auzi, picior de
scaun! Și câini mici și șchiopi!
Atunci bunicul a plecat, a ieșit pe Calea
Victoriei, care i se părea și mai mare și mai aglomerată decât de obicei (poate
din cauza lacrimilor lui). A strigat cât l-au ținut plămânii: Eu cu câinele ăsta șchiop și cu piciorul meu
de scaun mă și însor, dacă vreau! Asta-i averea mea!
Dragi cititori, ciudat este însă ce s-a
întâmplat, când a întâlnit-o pentru prima dată pe bunica. Și-a uitat câinele
șchiop pe o bancă, tot în Târgu-Jiu, în același parc, deja îndrăgit de el. O
fată cu ochi de cafea și cu obraji plini i-a amintit să nu-l uite.
S-au cunoscut abia mai târziu, peste
ani. După ce a pețit-o și s-au căsătorit, bunicul a venit la bunica acasă cu un
scaun mic în spate, cu trei picioare de lemn și i-a dat dintr-o traistă de elev
un cățel mic-mititel de lemn, fără o lăbuță (Câinele lui Dumnezeu!).
Așadar,
dragi cititori, cea din urmă poveste a mea despre Târgu-Jiu nu este nici o mare
lovitură pentru omenire, nici Marele și Monstruosul Adevăr despre lume și
conștiință, ci pur și simplu o istorisire despre un scaun de lemn (pe care am
copilărit și eu), despre un bunic pe care nu l-am cunoscut niciodată, despre un
câine șchiop, despre un tovarăș profesor, despre o mamă... despre o familie -
Familia Mea - și despre un oraș pe care îl iubesc atât de mult pentru ceea ce
este - Târgu-Jiu (eternul oraș cu felinare)...
Ioana Toloargă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu