Despre mine în orașul cu felinare

          A fost odată ca niciodată o fetiță căreia îi plăceau plimbările lungi, pe ninsoare... și felinarele ce se aprindeau în ceasuri târzii, când întunericul înghițea orășelul. O fetiță micuță și dulce, ca o castană coaptă.

         Dar poate că aceste rânduri fac parte dintr-o altă poveste... Sau poate că, pur și simplu ea i-a lăsat loc acum adolescentei cu tâmple umbrite de vise și gene lungi, poleite cu oboseala vieții cotidiene.

        Dar uneori, doar uneori, fetița se întoarce, din adâncuri înghețate de vreme, din tenebrele sufletului, iar adolescenta simte, gândește ca ea. Ajunge să vadă prezentul prin ochii trecutului.

            V-ar mira dacă v-aș spune că această adolescentă sunt eu și că vreau să vă spun, odihnindu-mi pe hârtie gândurile, povestea acestei fetițe, povestea copilăriei mele, legată strâns de orașul cu felinare despre care vă ziceam mai sus, orașul lui Brâncuși, Târgu-Jiu.

            Uneori, mă simțeam ca și cum copilăria mea s-ar fi șters imediat ce a fost trăită. O simțeam atât de departe și de înghețată în mine, încât cred că mi-ar lua sute de ani să ajung până la ea și să o retrăiesc. Dar iată că să scriu despre ea mă face parcă din nou copilul acelor zile.

            Atunci, pe la patru ani, când ajungeam în oraș, căci eu locuiesc în vecinătate, în Bumbești-Jiu, obișnuiam să iau în brațe ,,piciorul” Porții Sărutului, să mă așez serioasă pe scaunele care mărginesc aleea, prefăcându-mă că-s om mare, fumând sau stând picior peste picior...

            Îmi plăcea să merg în centru și să alerg cu porumbeii. Era așa de frumos să-i văd zburând pe lângă mine, în cercuri din ce în ce mai strâmte, încât aveam uneori impresia că mă ridic odată cu ei și că voi putea, în sfârșit, să-mi fac primul zbor, să fiu în înalturi, de unde voi putea vedea departe, tot mai  

    departe…
          Îmi plăcea să stau, pur și simplu undeva și să ascult lumea: să ascult vântul, să ascult trosnetul crengilor în Parcul Central, să ascult conversațiile grăbite ale adulților, vântul să-mi înțepe fața, să aud respirația timpului prin fiecare clădire: prin zidurile bisericii Sfântului Nicolae, prin ușile închise și deschise ale micilor buticuri.

            Alteori îmi plăcea să merg toată ziua doar pe dalele de culoare roșie sau albă sau să număr toți pașii pe care îi făceam în acea plimbare. Sunt lucruri atât de mărunte și de firave, pe care atunci sufletul meu le strivea cu imensitatea atâtor alte sentimente și de care azi mă agăț ca o oarbă în încercarea de A Trăi cu adevărat, de A Fi, lucruri de care îmi aduc aminte cu atâta plăcere acum. Ele sunt adevăratele mele amintiri.

          Îmi vin în minte azi atâtea lucruri ciudate, care mă lovesc, ca un val greu, ca o perdea groasă trasă peste ochi, pe care timpul a presărat praf, tot mai mult praf, împiedicându-mă să văd. O dată m-am pierdut într-un magazin din piața orașului și am început să plâng. Altă dată, după ce îi obligasem pe părinți să mergem (mereu când ajungeam în Târgu-Jiu) în magazinul Parângu, doar pentru a mă uita la jucării, la cărțile cu copertă colorată sau pentru a urca de cât de multe ori se putea, cu scările rulante în locul acela cald, unde mirosea mereu frumos, am spus hotărât că atunci când voi fi mare voi cumpăra acest magazin.

            Tatăl meu îmi spunea uneori că, pentru el, orașul este special pentru că, în copilărie ajungea acolo rar, doar la olimpiadele școlare și că-i plăcea mereu să-și cumpere brânzoaice. Și azi, orașul are mirosul și gustul acela, aburii calzi care pluteau în jurul lui pe atunci…

      

            Ei bine, și eu am amintiri asemănătoare. Atunci când am mai crescut, și eu veneam în oraș la concursuri și olimpiade. Majoritatea erau iarna, iar orașul lucea sub noianul de zăpadă, împodobit cu luminițe. Eu îl asociez emoțiilor de atunci, frigului, fulgilor pe care îmi plăcea să-i iau în mână și să-i privesc, cu forma lor mică și colțuroasă, cum se topesc… minuni atât de trecătoare! Văd orașul stând parcă sub conducerea, în umbra și ocrotirea lui Tudor Vladimirescu, poate pentru că portretul lui, tronând în capătul scărilor somptuoase din liceul care-i poartă numele, m-a impresionat de atâtea ori.

            Spre exemplu, orașul și acest liceu, în special, au marcat existența mea de școlar, căci prima mea experiență de olimpiadă națională a fost găzduită aici. Primele emoții, primele aplauze la scenă deschisă, primul interviu pe care l-am dat… sunt aici, în Târgu-Jiu.

            Îmi aduc aminte și de excursia organizată de Clubul Copiilor la Radio Tg-Jiu, când am recitat noi, întreaga echipă, un colaj de versuri pentru mama, de 8 Martie și cum am plâns atunci, pentru că, duși apoi în parcul copiilor, din centru și simțindu-mă rău, nu m-am putut cățăra pe dinozauri. Țineți minte dinozaurii? Doamne, ce mici și naive mi se par azi… și cât îi iubeam în copilărie!...

            Azi merg zilnic la Târgu-Jiu fiindcă am devenit elevă a Colegiului Național ,,Spiru Haret”. În fiecare zi privesc în tăcere Poarta, Masa, Scaunele, pot să admir ploaia de frunze și forfota oamenilor. Acum nici măcar claxoanele mașinilor sau frânele nu mă mai trezesc din visarea, contemplarea timpului în formele spațiului. Bucuriile mele sunt azi să mă plimb pe alei fără ca oamenii să mă cunoscă, să citesc în parc, pe o bancă izolată sau să văd, noapte de noapte, luminile felinarelor de pe Insuliță dublate de oglinda Jiului, ca o altă lume.

            Îmi plac mult clădirile vechi, în special cele cu obloane de lemn și pe care se cațără iedera, de parcă timpul s-ar preschimba în ea și ar îmbogăți și înfrumuseța casa.

            Ana Blandiana spunea că e atât de important să te întorci în locurile cunoscute peste care a trecut timp ca să vezi cât de mult te-ai schimbat tu însuți.

            Oare fetița cu codițe și adolescenta mai au ceva în comun?

            Cu siguranță, amândouă iubim orașul lui Brâncuși, cu liniștea, cu puritatea, dar mai ales cu lumina sa. Voi iubi mereu orașul meu cu felinare!

                                                                           Ioana Toloargă