Ați
vrut să vă vorbesc despre trecut... Ați vrut să aflați ceva ce nu e ușor de
observat, să vedeți ceva ce nu se vede și v-am purtat în sufletul, în mintea,
în trecutul meu.
Dar trecutul declanșează mereu
prezentul, dragii mei cititori duminicali. Trecutul meu a născut Omul de azi.
Există într-un bloc, la periferia Târgu-Jiului,
într-un apartament la un etaj oarecare, un om despre care nu știți încă nimic.
Omul acesta există în aceste rânduri fiindcă există prezentul. O fată de 15
ani, cu părul blond-roșcat și cu ochii albaștri trece poate pe lângă voi în
troleu sau pe trotuare, se târăște pe lângă voi cu pașii ei mici în bocanci, cu
umbra ei cuibărită în asfalt... Și voi nu o vedeți, nu o auziți!
Haideți
să ne apropiem de ea, să auzim scrâșnetul ghetelor pe alei și să vedem îndârjirea
din ochii ei. Iese zilnic, sau aproape, din întunericul ei spre lumina voastră,
iar voi nu o vedeți, așa cum uneori o faceți cu Marile Adevăruri, cu mulți
dintre oamenii în afara celor care atârnă în sticlele din pereți. Poate că asta
nu se vede, dar ochii ei spun că nu se poate numi decât Ana (Ana Maria Găman).
Umbra ei nu scoate asta la iveală, dar de câțiva ani ea poartă un trecut greu în
spate - O poveste.
Am căutat fără să vreau și să știu
oameni ca ea toată viața - oameni care spun ceva și atunci când tac și sunt
ceva prin ei înșiși. Dar să revenim la ceea ce vă interesează, cititorii mei
obosiți, poate plictisiți, în goana voastră după Timp și după Fericire.
Ea locuiește în orașul meu cu
felinare, a copilărit aici, a simțit respirația lui Brâncuși în vânt, pe care
îl iubea în copilărie, când parcul i se părea atât de mare, infinit... Dar lumea ta e fericită doar atâta timp cât
tu ești fericit!
Orașul acesta a legănat-o în timp ce
bunica ei a crescut-o. Rădăcinile casei din Drăgoieni și ale apartamentului
unde crescuse s-au scurs pe sub pământ până la Masa Tăcerii, până la Coloana Infinitului,
astfel încât Ana s-a simțit mereu infinită când era cu bunica ei.
Numai că umbra lucrurilor care au
fost se răsfrânge peste ceea ce este și murdărește.
Până la 13 ani, Ana își dorea să devină
farmacistă în orașul cu felinare pentru a o face bine pe bunica bolnavă. Cât de
copil poți să fii și cât de adult poți deveni într-o noapte! Când eram mică, mă plimba cu căruțul de la
un capăt la altul al orașului, spune Ana. Inimile însă sunt atât de mari și
mor atât de ușor, ca și cum tot timpul din ele s-ar scurge pe pământ, secundă
cu secundă, până când Timpul inimii ar rămâne sărac, așa cum sunt oamenii.
Bunica ei avea o valvă înlocuită
printr-o operație și făcuse recent o intervenție, pentru cataractă. A murit de
două ori: o dată în brațele Anei, acasă, când ea a simțit că trebuie să o
salveze, dar i-a auzit inima ca un ceas vechi și mic oprindu-se, și o dată, la
spital, în aceeași dată de 6 septembrie 2012. O dată a murit pentru Ana… și o
dată pentru restul lumii.
Se spune că Moartea vede culori noi
pe cer atunci când ia un suflet și sunt sigură că ați fi vrut să știți ce culoare
avea cerul pentru ea și pentru Ana în ziua aceea și cât de rece era piatra
Porții Sărutului, cât de umed era pământul care o primea înapoi pe bunica Anei.
Dar ea nu-și amintește asta... nu-și amintește decât că nu mai ieșise de 5 zile
din casă și că o iubise. Pot să vă spun că se auzea zgomotul secundelor moarte
și poate că azurul avea culoarea ocrului, dar ce mai contează? Ce contează dacă
erau nori de făină sau ploaie? Ce mai contează dacă vrăbiile se agitau în aer?
Nu mai conta nici dacă brațul de piatră al Coloanei s-ar fi dărâmat și lumea ar
fi fost distrusă... lumea Anei era deja distrusă.
De atunci nu a mai vrut să devină farmacistă și
orașul i s-a părut mic, trist și urât. Poate că mai pierde uneori timpul în
oraș, încercând să uite - în cafenele și biblioteci întunecoase, în săli mici
și înghesuite de concerte rock.
Dar ziua și mai ales noaptea aceea o
bântuie: Eu credeam totuși că va putea fi
salvată, de asta am încercat să nu îmi pierd cumpătul, deși mă tot strângea de
mână și i se vedeau lacrimi în colțul ochilor... Când aud că vorbește cineva
despre moartea ei, pentru câteva secunde eu am convingerea că nu are cum să fie
moartă și apoi îmi amintesc totul și e la fel de zdruncinător ca și prima oară
când am aflat de asta, deși au trecut 2 ani de atunci. Mă simt ca și când aș fi
într-un vis care nu pare real, dar, după ce toată lumea vorbește despre el, îmi
dau seama că e singurul lucru palpabil din viața mea.
Trecutul înnegrește prezentul și face luminile
de pe insuliță să pălească.
Totuși povestea asta nu se compune doar din
lacrimi. În ciuda tragicului, Ana continuă să trăiască - Să Fie, dincolo de A
Supraviețui. Îi place să citească, în special cărți din biblioteca de la Drăgoieni,
îi place să fie singură uneori, să scrie și să cânte (e soprană în corul
liceului nostru, Spiru Haret).
În încheierea acestei povești vreau să vă spun
că orașul, Târgu-Jiul nostru, nu trebuie să fie urât pentru asta, pentru umbra
asta de tristețe și melancolie care îi înconjoară membrele răsfirate pe asfalt
și iarbă, sub mormanul de frunze căzute.
Povestea orașului se compune din toate aceste
mici povești ale fiecăruia dintre noi și de aceea îl iubim, de aceea locuim,
învățăm, venim aici - fiindcă de el ne leagă fire nevăzute.
În plus, după toate câte v-am spus, aș vrea
să-i spun și Anei ceva. Sunt sigură că în fiecare noapte, bunica ei coboară pe
treptele grele și reci ale Coloanei, din Cer, până la noi. Călătoreşte până la
ea şi o sărută de noapte-bună, apoi
reia traseul copilăriei, prin parcul care redevine infinit și se așează la Masă, ea făcând parte din tăcere... În zori se ridică ușor, se
uită în spate, ca și cum ar putea-o vedea pe Ana cea mică, pe care o ținuse de
mână și stinge felinarele de pe insulă. Apoi coboară, pe trepte nevăzute, prin
apă, Dincolo.
Bunica ta te iubește, Ana. Nu a murit
niciodată, ci e în spiritul acestui oraș.
Ioana Toloargă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu