Târgu-Jiu, un oraș minunat care îmi
trezește o mulțime de amintiri, orașul în care am crescut, în care am învățat să
trăiesc intens chiar și cel mai mărunt lucru, în care am învățat să iubesc. Aici
mi-am modelat personalitatea și am descoperit lucruri uimitoare, atât despre
mine, cât și despre oamenii din jurul meu.
Părinții mei erau foarte ocupați când
eram mică. Cred că și acum sunt, dar nu mai simt la fel de intens lipsa
timpului petrecut cu ei. Din cauza programului lor foarte încărcat, m-am
plimbat pe la trei grădinițe. Una era foarte aproape de blocul în care locuiam
și părinților le era destul de ușor să mă ducă acolo, însă din cauza
programului lor, trebuiau să plece de la muncă pentru a mă aduce acasă. Acest
inconvenient a determinat mutarea la a doua grădiniță.
Cea de-a doua grădiniță era lângă școala
unde lucrau părinții mei. La finalul programului mă luau și stăteam cu ei la
ore. De obicei, mă lua mama, copiii ei mă îndrăgeau și le plăcea să-mi facă
poftele. Ca orice copil, îmi doream să cresc, să mă fac „mare”. Mă așezam în
prima bancă la orele mamei, profesoară de matematică. De obicei, o fată stătea
cu mine și îmi dădea foi și un pix. Fascinată, mă uitam la tabla neagră cu semne
albe atent conturate. După ce termina mama de explicat, convinsă că am înțeles
totul, mă apucam să reproduc formele, cifrele și literele care dansau pe tablă.
Nu prea înțelegeam de ce sunt litere și forme la matematică… din câte știam eu,
limba asta străină se vorbea în cifre. Oricum, mânuțele mele nesigure reușeau
să aștearnă pe foaia albă foarte puțin din explicațiile de pe tablă. Mama voia
să-și continue lecția, iar elevii ei mă priveau distrați, alături de aceasta,
scriind serioasă lecția. Cu greu reușea vreo elevă să mă înduplece să o las
să-mi scrie ea, pentru ca mama să poată șterge tabla.
Când nu stăteam cu ea la ore, uneori
mergeam la tata. Bineînțeles că și la orele lui eram atracția principală. Cine
mai era atent la explicațiile lui când o fetiță cârlionțată cu ochii căprui se
uita cu admirație și curiozitate la catalog sau la obiectele impunătoare de
metal din jur?
Dacă părinții mei erau ocupați, nu era
nicio problemă. Tot personalul școlii mă știa. Eram fetița care le lăuda pe
„doamnele de la cantină”, fetița care era de mare ajutor croitoreselor și fără
de care acestea nu nimereau niciodată să bage ața în ac, fetița pe care o știau
cățeii din curtea școlii și care dădeau bucuroși din coadă atunci când mă
vedeau, fetița care se ocupa de toate problemele de la Secretariat și era mâna
dreaptă a Doamnei Director. Școala aceea era micul meu imperiu, în care îmi făceam
de cap descoperind lucruri noi și în care îmi satisfăceam curiozitatea.
La această grădiniță am stat puțină
vreme, deși vizitele la școala de lângă n-au încetat atâta timp cât părinții
mei au lucrat acolo. Și acum merg uneori să mă plimb pe aleile pe care am căzut
de atâtea ori. Îmi dau seama câte s-au schimbat, cât de mult m-am schimbat eu.
Școala este aceeași, dar fascinația și inocența cu care o priveam au dispărut
aproape complet. Deși mă cuprinde melancolia, plec mai departe pe străzile
orașului, pe care acum le știu foarte bine.
Trec pe lângă cea de-a treia grădiniță
la care am fost. Aceasta e foarte aproape de casa bunicilor, casa în care
locuiesc acum alături de părinții mei. Bunicii s-au mutat la țară. Ah! Bunicii
mei… atâta grijă au avut de mine… și acum au. De obicei, bunicul mă ducea la cea
de-a treia grădiniță. Cel mai mult îmi plăcea iarna, pentru că atunci mă ducea
pe săniuță. Era o adevărată aventură să zbor cu săniuța pe zăpada lucioasă. Eu
râdeam cu gura până la urechi și bunicul alerga în fața mea, râzând și el,
făcând săniuța să fugă. Cât de supărată eram când vedeam pe cineva făcând pârtie…
„E zăpada mea! Cum o să mai meargă săniuța dacă îmi ia zăpada? Bunicule, oprește-i!
E zăpada mea…” Bunicul mă consola spunând că o să-i certe pe oamenii cei răi
care îmi luau zăpada și eu începeam să râd din nou văzându-l pe bunicul meu atât
de amuzat.
Orașul mi se părea uluitor de mare pe
atunci. Totul mi se părea impunător și măreț când eram mică. Poate e ceva
specific vârstei, poate trăiam eu foarte intens totul. Când mă întorceam de la
grădiniță, bunica mă aștepta cu mâncare caldă și cu ceva dulce pregătit special
pentru mine. Dacă nu erau foarte ocupați, părinții mei veneau și ei să mănânce
cu noi și poate să mă ia „acasă”. Ce cuvânt ciudat…unde era acasă? Eu aveam
două case. Una era la bloc, unde stăteam cu părinții mei și cu toate jucăriile
mele. Dar tot acasă era și la bunicii mei. Aici eram mai liberă, aveam o curte
mare, spațiu unde să alerg. Cred că uneori preferam casa bunicilor în locul
apartamentului. La bunici aveam chiar și un leagăn! Oh! Și nucul acela mare,
mare, sub care stăteam toată ziua atunci când frunzele se colorau în arămiu și
simțeam că a venit toamna, așteptând să cadă vreo nucă. Și cățelul! Cățelul cu
care mă jucam mereu, cu care mă tăvăleam pe iarbă și care era mai înalt decât
mine dacă se ridica în două labe. Toată copilăria, și chiar și acum, când scriu,
am fost înconjurată de animale iubitoare și adorabile. Pisica de lângă mine mă
privește aprobator, îndemnându-mă să scriu mai departe.
După ce mă jucam și îmi epuizam energia,
ceea ce se întâmpla foarte rar de altfel, mă rugam de bunica să mă ducă în „parcul
cel mare”. După multe rugăminți, dacă nu era prea târziu, bunica mă trimitea să
mă îmbrac frumos ca să mergem la plimbare. Ajungeam repede și când intram în
parc aveam aceeași senzație pe care o am și acum: o pădure în miniatură, plină
de viață, frumusețe, căldură și iubire. Schimbarea nu a apărut nici la parc, așa
cum nu a apărut nici la școală. Schimbarea a venit la mine, nu mai văd parcul
atât de măreț și nu mi se mai pare că m-aș putea pierde în el. Uitându-mă la
copacii impunători mă minunam cum se poate să avem o pădure atât de aproape de
jungla orașului. Băncuțele pe care bunica mea le găsea destul de atrăgătoare și
pe care abia aștepta să se așeze, eu nici nu le vedeam. Alergam și râdeam și
descopeream lucruri noi, curiozitatea împingându-mă și la lovituri și julituri,
pe care pupicul magic al bunicii le vindeca. Pupicul ei vindeca orice, uneori
am impresia că și acum poate. Când o vizitez alături de părinții mei în weekend
pe ea și pe bunicul, aceleași mirosuri îmbietoare și același pupic dulce mă
așteaptă în pragul casei. Dar acum, sunt mult mai înaltă ca ea. Acum eu o iau
în brațe și o pup, eu o fac să zâmbească și să uite de grijile bătrâneții
pentru câteva clipe.
Nu e ciudat și fascinant? Cum din copii
care priveau totul cu admirație și o curiozitate greu de satisfăcut am ajuns să
trecem pe lângă locurile unde am copilărit fără să mai vedem detaliile care ne
atrăgeau atenția când eram mici. Acum privim altfel lucrurile și de cele mai
multe ori nu trăim la fel de intens bucuriile vieții. În schimb, ne atrag
atenția grijile și problemele și uităm să zâmbim când vedem o pasăre
hrănindu-și puii, nu remarcăm cățelul care și-a făcut jucărie dintr-un băț
găsit întâmplător, nu ne mai bucurăm de mângâierea razelor soarelui și nici de
mușcăturile fulgilor de zăpadă pe obrajii noștri. Ceea ce ni se părea atât de
măreț atunci, acum ni se pare atât de comun. Râdem când ne amintim gândirea
noastră de atunci: fiecare țară e pe un continent diferit și e foarte greu să
ajungi acolo, ne-a adus barza și ne-a lăsat plângând la ușa părinților, orașul
sau satul nostru natal era cel mai mare și cel mai cunoscut în lume, dacă nu
ești cuminte, Moș Crăciun o să fie atât de dezamăgit încât n-o să ne mai aducă
jucării, mami și tati știu totul și orice întrebare le pui, vor ști să te
lămurească. Lista poate continua și, pe mine cel puțin, mă va face mereu sa
zâmbesc, amintindu-mi de inocența cu care priveam viața și tot ce mă înconjura.
Unele lucruri nu s-au schimbat deloc,
altele s-au schimbat foarte puțin. Schimbarea majoră s-a produs însă în mine,
în gândirea mea, în stilul meu de viață. Am învățat atât de multe! Și vai! Câte
mai am de învățat… am viața înainte și peste 10-15-20 de ani îmi voi aminti de
mine cea de acum. Probabil voi zâmbi cu tristețe, ca și acum, realizând câte
s-au schimbat… în mine.
Maria Alexandra Costea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu