CURCUBEUL

Mulți ar spune că în Târgu-Jiu nu se întâmplă niciodată nimic, că totul este plictisitor, că toți oamenii se cunosc între ei. Pe scurt, că totul este previzibil. Eu țin să îi contrazic, lucrurile deosebite li se întâmplă oamenilor ce știu să privească în jurul lor.

Am destule amintiri deosebite din acest oraș, dar una mă face și acum să zâmbesc când mă gândesc la ea.

Când eram la grădiniță, mama obișnuia să mă ducă cât de des putea, la plimbare în Parcul Central. Totul devenise o rutină pentru mine, dar într-o zi ceva s-a schimbat. Am mers cu mama în parc ca de obicei, era o zi frumoasă, niciun nor nu era pe cer. Cu toate acestea o femeie, care stătea cam la 3 bănci distanță de noi, avea o umbrelă multicoloră deasupra capului. De ce ar fi avut o umbrelă într-o zi în care nu era niciun nor pe cer? La vârsta aceea nu am dat mare importanță acestui amănunt, dar acum mă gândesc că acea doamnă avea probleme cu vederea.

Mama se ridicase și încerca să îmi spună că e timpul să plecăm dar eu eram mult prea captivată de umbrela colorată. Într-un final, mama a reușit să mă ridice de pe bancă și deși m-am holbat la doamna aceea tot timpul, aceasta nici nu a remarcat, sau poate a remarcat dar a hotărât că nu era exact persoana ce ar trebui să judece întrucât ea avea o umbrelă deasupra capului, nu eu.

După ce am plecat din Parcul Central am observat că nu mergem pe drumul obișnuit spre casă așa că mi-am ridicat privirea către mama și am întrebat-o:

-De ce nu mergem pe drumul nostru spre casă?

-Pentru că nu mergem încă acasă.

-Dar unde mergem?

-O să vezi.

Drumul pe care mergeam îmi era total străin, nu mai mersesem niciodată pe acolo și habar nu aveam unde ar fi vrut mama să ajungem. După 10 minute de mers s-a oprit în fața mea:

-E timpul să închizi ochii.

-Și dacă mă împiedic?

-O să am eu grijă să nu te împiedici.

-Dar dacă mă lovesc de cineva?

-Nu o să te lovești de nimeni. Haide închide ochii.

Deja devenea ciudat, mama mă duce pe un drum pe care nu am mai fost niciodată, într-un loc secret și nici măcar nu mă lasă să văd pe unde merg, dacă am mai fi mers încă 5 minute aș fi început să cred că mama e un agent dublu și a primit o misiune fix în momentul în care era cu mine afară și pentru a-și proteja identitatea secretă m-a pus să închid ochii. Ar fi avut sens. Din fericire, și în același timp din păcate, mama s-a dovedit a fi doar mama, nu un agent secret cu o identitate dublă.

După 10 minute de mers mi-a spus să deschid ochii. Cerul era plin de păsări de hârtie multicolore, în mijlocul lor înălțându-se Coloana Infinitului. Era un peisaj frumos, cerul albastru plin de pete colorate și în mijloc Coloana cea semeață.

-Păsări colorate, i-am zis eu mamei.

-Adică zmee, mi-a spus ea în timp ce scotea una din “păsările colorate” din geantă.

-E pentru mine? am strigat eu entuziasmată.

-Exact, acum haide să îl înălțăm, a spus mama.

Ne-am dus pe un petec de iarbă liber și am început să montăm zmeul. După 5 minute în care m-am zbenguit pe acolo încercând să îl ridic, într-un final am reușit. Vântul a început să bată încet, fiind o vreme perfectă pentru înălțat zmeele. Cu toate acestea, vremea asta perfectă nu a durat prea mult. Vântul a început să bată foarte tare iar cerul nu a mai fost albastru. Toți cei care încercam să ne înălțăm  zmeele, împreună cu cei care au reușit să facă acest lucru, am fugit să ne ascundem sub copaci pentru că ploaia devenise un pericol iminent. Toată lumea se ascundea de ploaie sub copacii stufoși, o singură persoană se plimba agale în jurul Coloanei, pe drumul de ieșire din parc. Nu i-am văzut fața acelei persoane dar am recunoscut-o după umbrelă. Era doamna cu umbrela multicoloră din parc. Să fi fost oare o coincidență că era singura persoană care a avut umbrelă, care a prevăzut ploaia?

Exact înainte să iasă din parc, ploaia s-a oprit, la fel și doamna cu umbrela multicoloră. Un curcubeu superb a apărut pe cer, toți ne uitam la aceea frumusețe a naturii. Curând a început să dispară, dar înainte de asta am vrut să văd în care parte a orașului se termina curcubeul. Se termina tot în parc. Exact deasupra doamnei cu umbrela colorată. Abia atunci a observat că o priveam, mi-a zâmbit și a plecat, odată

cu plecarea ei a dispărut și curcubeul.

                                                                  Elena Andreea Brujac