Târgu-Jiul copilăriei mele

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața unui om, este vârsta inocenței și a jocului. Îmi amintesc cu mult drag de copilăria mea fericită și fără griji. Principalele mele preocupări erau jocul și joaca.

Încă de la cinci, șase anișori, majoritatea timpului mi-l petreceam cu cei cinci "frățiori" ai mei în spatele blocului, la garajul părăsit, la bara de scuturat covoare și la cușca bietului Rex. Rex era câinele vagabond pe care noi l-am crescut încă din primele clipe de viață, când l-am găsit înfometat lângă mama sa moartă, în urma nașterii lui, lângă podul Jiului din Parcul Central. În imaginația noastră, garajul era castelul celor cinci mari regi din ținutul fermecat, Rex era paznicul regal, iar bara de covoare reprezenta portalul dintre lumea reală și ținutul fermecat. Trecând prin acest portal, ne transformam în regi bravi care luptau cu forțele răului ce amenințau ținutul nostru minunat. Pe măsură ce creșteam, ținutul fermecat rămânea doar o frumoasă amintire, locul de joacă schimbându-se.

Locuind aproape de centrul orașului, am descoperit o clădire deosebită pentru noi, un nou palat, însă real de data aceasta. Acest palat ne-a impresionat prin măreția și eleganța arhitecturii sale. Era vorba de clădirea Prefecturii.

Mai târziu, unul dintre "prietenii" noștri devenise Tudor Vladimirescu, statuia din parcul de lângă liceul la care urma să învăț cu drag.

Iarna, în ciuda gerului cumplit, ne petreceam timpul pe Dealul Târgului, unde ne construiam fortărețe menite să reziste bătăilor cu zăpadă. Săniușul era activitatea preferată, iar Dealul Târgului va rămâne întotdeauna pentru noi un loc de suflet.
În Ajunul Crăciunului împodobeam bradul, fredonând colinde. Îmi amintesc și de globurile de sticlă ale părinților noștri și de privirile tăioase când, în bucuria noastră, spărgeam din stângăcie câte unul. Mirosul de portocale îmi umplea sufletul de bucurie, în timp ce prindeam bomboanele de pom în brad. Îmi amintesc până și cum scoteam bomboana din ambalaj și o savuram ca și cum ar fi fost prima și ultima bomboană pe care o mâncam, însă aveam grijă ca ambalajul să rămână agățat și în perfectă stare, ca și cum bomboana ar fi fost încă acolo. Acele ierni mi-au rămas adânc în suflet.

Toate aceste momente le retrăiesc de fiecare dată când merg în aceste locuri speciale, pline de frumusețe. Zâmbetul îmi apare pe chip și pielea mi se face de găină atunci când ne întâlnim toți și povestim "aventurile faimoase" ale copilăriei.

Acum, chiar dacă timpul nemilos a trecut, sunt copil încă și știu că în interiorul meu, copilul de altădată va rămâne „captiv” pentru totdeauna.

                                                                     Ana-Maria-Luiza Nebancia